REFLECŢII ASUPRA IMUNITĂŢII JUDECĂTORULUI CA ELEMENT AL STATUTULUI SĂU JURIDIC

Cozma Daniela — consilier juridic în cadrul inspecţiei judiciare din România, doctorand la Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

SUMMARY: L’article est dédié à l’étude de l’immunité du juge afin de développer l’essence, particularités et ses limites en vertu de la loi, la doctrine et la pratique de la République de Moldova, la Roumanie et d’autres pays.

REZUMAT: Articolul este dedicat studierii imunităţii judecătorului, urmărindu-se scopul de a dezvolta esenţa, particularităţile şi limitele acesteia în baza legislaţiei, a doctrinei şi a practicii Republicii Moldova, României şi a altor state.

РЕЗЮМЕ: Статья посвящена исследованию иммунитета судьи как элемент его правового статуса, с целью определения сущности, особенностей и его пределах, на основе законодательства, доктрины и практики Республики Молдова, Румынии и других странах.


Introducere. În orice societate magistratul (judecătorul) ocupă un loc deosebit. Statutul magistratului, rolul şi locul acestuia în activitatea judiciară sunt reglementate prin dispoziţii constituţionale şi prin legile de organizare judiciară. Unul dintre principalele elemente ale statutului său este independenţa, termen ce defineşte „situaţia unei persoane care judecă lucrurile şi acţionează în mod independent, neinfluenţată de alţii” [7, p. 423].

În domeniul justiţiei, cuvîntul „independenţă” ca valoare constituţională, înseamnă nu numai o stare de spirit sau o atitudine în exercitarea propriu-zisă a atribuţiilor judecătoreşti, ci şi un statut sau o relaţie cu alţii, care se bazează pe condiţii sau garanţii obiective.” [18, p. 40]. În contextul dat, normele deontologice ale magistratului consacră ideea că independenţa judiciară este o cerinţă pentru aplicarea legii şi o garanţie pentru un proces corect, fiind astfel apreciată ca valoare etică fundamentală în activitatea desfăşurată de magistrat [3, p. vii].

În acest context, Curtea Constituţională a Republicii Moldova reţine [9]:

  • „[…] principiul independenţei judecătorului, […], reprezintă o garanţie a eficienţei justiţiei, […]”;
  • „[…] calitatea actului justiţiei, ca act emanat de la puterea judecătorească, este direct proporţională cu nivelul independenţei puterii judecătoreşti şi cu sprijinul acordat acesteia atît de puterea legislativă, cît şi de puterea executivă”.

Totodată, este important de subliniat că „independenţa justiţiei nu este un privilegiu sau o prerogativă personală a fiecărui judecător. Este responsabilitatea impusă fiecărui judecător, care îi permite să soluţioneze o cauză în mod onest și imparţial, în baza legii și a probelor, fără presiuni sau influenţe externe și fără frică de vreo imixtiune. Esenţa principiului independenţei justiţiei este libertatea deplină a judecătorului de a judeca și soluţiona cauzele deduse instanţei; nimeni din afară – nici guvernul, nici grupurile de presiune, niciun individ sau chiar niciun alt judecător – nu ar trebui să se amestece sau să încerce să se amestece în modul în care un judecător conduce o cauză și ia o decizie” [5, p. 426].

Prin urmare, devine clară valoarea deosebită a independenţei judecătorului pentru înfăptuirea justiţiei, precum şi necesitatea existenţei unor garanţii reale pentru asigurarea acesteia.

Scopul studiului constă în dezvoltarea teoretică a unei garanţii importante a independenţei judecătorului precum este imunitatea, în vederea determinării esenţei, particularităţilor şi limitelor acesteia.

Rezultate obţinute şi discuţii. Potrivit cercetătorilor, independenţa judecătorului nu poate fi concepută în lipsa unor garanţii legale corespunzătoare, printre care [13, p. 59-60]: existenţa unui control judiciar adecvat de natură să asigure respectarea legalităţii înfăptuirii justiţiei; publicitatea dezbaterilor; secretul deliberării; inamovibilitatea judecătorilor; răspunderea disciplinară a judecătorilor; autonomia instanţelor judecătoreşti faţă de toate celelalte autorităţi statale.

În pofida faptului că în şirul garanţiilor enunţate nu se regăseşte imunitatea, totuşi atragem atenţia asupra răspunderii judecătorilor, de care imunitatea este strîns legată. După cum opinează A. Rădulescu, însăşi principiul independenţei judecătorului poate fi înţeles doar în legătură cu principiul responsabilităţii/răspunderii acestuia pentru calitatea activităţii sale profesionale, iar echilibrul dintre aceste două principii creează condiţiile procesului echitabil [14].

Unele precizări în acest sens pot fi atestate la mai mulţi cercetători. Bunăoară, G.-C. Ghernaja subliniază laconic: „Imunitatea judecătorilor (…) este una dintre garanţiile independenţei lor (…)” [8, p. 24]. În doctrina rusă, se menţionează în context că „statutul juridic şi garanţiile independenţei judecătorului (în primul rînd, inamovibilitatea şi imunitatea) constituie factori ce ridică nivelul justiţiei şi presupun responsabilitatea înaltă a judecătorului pentru exercitarea funcţiilor sale şi respectarea legilor [30, p. 6-7].

În opinia Comisiei de la Veneţia, „[…] noţiunea de imunitate judecătorească face parte din conceptul larg de independenţă judecătorească” [1]. Important este că imunitatea judecătorească nu este un scop în sine, ci serveşte independenţei judecătorului, care ar trebui să fie în măsură să examineze cazurile, fără să se teamă de răspundere civilă sau penală pentru examinarea cu bună-credinţă a cauzei [1].

O confirmare în acest sens poate fi atestată la nivel legislativ în prevederile art. 17 lit. c) din Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului [11], potrivit cărora, independenţa judecătorului este asigurată prin „[…] declararea inviolabilităţii lui”.

De aici, devine clară interdependenţa dintre independenţa judecătorilor, răspunderea acestora şi imunitatea judecătorească, concept asupra căruia ne vom reţine în continuare.

Derivînd din limba latină („immunitas”), termenul „imunitate” se traduce ca „liberare”, „absolvire”, „independent”, „nesusceptibil”. În cel mai larg sens, imunitatea înseamnă: „ansamblu de drepturi sau privilegii de care se bucură unele categorii de persoane” [7, p. 480]; or „scoaterea unui anumit cerc de subiecţi de drept de sub acţiunea regulilor general obligatorii” [15, p. 128].

Succint, В.А. Четвернин menţionează că imunitatea constituie acel privilegiu care asigură securitatea juridică şi independenţa subiecţilor cărora le este atribuită [23, p. 109].

Potrivit cercetătorului З.В. Макарова, imunitatea juridică reprezintă un element al statutului special al persoanei care exercită funcţii importante de natură statală sau socială [27, p. 95].

Mult mai complexă este văzută imunitatea de către А.В. Малько, în viziunea căruia aceasta este un tip distinct de privilegii, legate de absolvirea unor persoane (expres prevăzute de normele dreptului internaţional, Constituţie sau legi), de anumite obligaţii şi răspundere, în vederea exercitării de către acestea a funcţiilor cu care sunt învestite [28, p. 12].

În context, С.Ю. Суменков precizează corect în viziunea noastră că specificul imunităţii ca tip distinct de privilegii constă în faptul că ea oferă drepturi suplimentare sau eliberează de anumite obligaţii doar în sfera realizării răspunderii juridice. Respectiv, nu presupune nici un fel de alte beneficii sociale sau materiale [33, p. 9].

O definiţie destul de completă propun şi cercetătorii З.В. Макарова şi Н.С. Конева, potrivit cărora imunitatea (pe care o califică ca juridico-constituţională) reprezintă o instituţie de sine stătătoare, o totalitate de norme care absolvesc un anumit cerc de subiecţi, prevăzut de Constituţie şi alte legi, de exercitarea anumitor obligaţii juridice, inclusiv de răspundere, stabilind proceduri juridice distincte, mai complexe comparativ cu cele generale, de atragere la răspundere cu scopul asigurării îndeplinirii de către aceste persoane a funcţiilor în care au fost învestite [27, p. 96].

Instituţia imunităţii are diferite roluri în funcţie de sfera în care acţionează. Bunăoară, în procesul penal imunitatea îndeplineşte rolul unei garanţii procesuale a legalităţii şi temeiniciei implicării anumitor cetăţeni în sfera justiţiei penale şi aplicarea faţă de aceştia a anumitor măsuri de constrîngere procesuală, iar în dreptul constituţional imunitatea serveşte ca o garanţie a eficienţei activităţii subiecţilor care exercită funcţii de importanţă statală (deputaţi, judecători, demnitari de stat) [27, p. 96].

Din cele menţionate se poate conchide că imunitatea reprezintă un privilegiu special, menirea socială principală a căruia constă în a garanta protecţia subiecţilor speciali faţă de atentate nejustificate (ilegale), independenţa lor şi exercitarea funcţiilor sociale şi statale de către aceştia. Statul, în scopul realizării corespunzătoare a competenţelor sale este cointeresat în instituirea imunităţii ca un element necesar al statutului juridic al anumitor subiecţi de drept. O asemenea cointeresare este mai mult decît justificată în privinţa judecătorilor. Aceasta datorită importanţei sociale a justiţiei, a necesităţii consolidării independenţei ei în vederea asigurării legalităţii şi echităţii sociale în cadrul societăţii [34].

În esenţa sa, imunitatea judecătorească, ca varietate a imunităţii juridice, reprezintă o instituţie complexă, constituită din totalitatea normelor juridice ce absolvesc (scutesc) judecătorii de îndeplinirea anumitor obligaţii juridice şi stabilesc proceduri speciale de atragere a acestora la răspundere în scopul asigurării statutului lor constituţional şi executarea corespunzătoare a funcţiilor cu care au fost învestiţi [30, p. 7].

În viziunea lui М.И. Клeaндров, imunitatea judecătorilor urmărește un scop pragmatic concret, conștientizat și acceptat de societate – acordarea şi asigurarea judecătorului posibilitatea de a-şi îndeplini (permanent) obligaţia sa de serviciu – înfăptuirea justiţiei prin emiterea actelor judiciare în limitele competenţei legale, fără frica ca pentru aceasta să fie urmărit de către cineva sau ceva. Or, trecutul istoric denotă faptul că în lipsa unei asemenea imunităţi, judecătorul nu ar putea să exercite una din cele mai importante funcţii în stat – înfăptuirea obiectivă şi impaţială a justiţiei, ci ar putea foarte uşor să cadă pradă unor subiecţi cu interese sau chiar să devină un instrument în mîinile acestora [21, p. 58-59].

În context, vom preciza că unii cercetători insistă asupra interpretării imunităţii juridice ca presupunînd exclusiv lipsa răspunderii persoanelor cărora le aparţine [32, p. 26]. Desigur, cu mult mai mulţi cercetători consideră că o asemenea accepţiune a imunităţii nu corespunde realităţii contemporane. Bunăoară, după cum opinează И.А. Кравец, posibil, o asemenea interpretare ar fi fost justificată în perioada monarhiei dezvoltate, cînd principiul nerăspunderii monarhului ca şef al statului a fost general acceptat de către toate statele constituţionale [24, p. 143].

În prezent însă, în noile condiţii democratice, tot mai mult se susţine că „…inviolabilitatea judecătorilor nu exclude, ci invers, presupune răspunderea sporită a acestora pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, respectarea strictă a actelor legislative şi normative, inclusiv prevederile Codului deontologic” [36, p. 6; 20, p. 26; 22, р. 22-33]. În această privinţă, cu regret, suntem sceptici.

Vorbind despre legislaţia Republicii Moldova în vigoare, vom preciza că pentru desemnarea instituţiei „imunităţii judecătoreşti” este utilizat termenul de „inviolabilitate” (în timp ce în legislaţia din România astfel de termeni nu pot fi întîlniţi – e.n.), fapt ce ridică semne de întrebare referitoare la coraportul dintre „imunitatea” şi „inviolabilitatea” judecătorului şi constituie obiect al polemicelor ştiinţifice [6, p. 148; 29, p. 11].

În timp ce majoritatea cercetătorilor consideră aceste două noţiuni identice, deci sinonime [25, p. 476], unele voci susţin că „imunitatea” este un termen mai larg, înglobînd în sine pe cel de „inviolabilitate” [26, p. 19]. În acest sens, se precizează că „imunitatea” cuprinde două elemente necesare: „inviolabilitatea” şi „lipsa răspunderii”. „Inviolabilitatea” reprezintă ordinea mai complicată de atragere la răspundere [31, p. 11] (o instituţie juridico-procesuală care cuprinde proceduri speciale, deosebite de cele comune, pentru atragerea judecătorilor la răspundere juridică [34]). La rîndul său, „lipsa răspunderii” presupune absolvirea anumitor persoane de realizarea anumitor obligaţii juridice şi interdicţia de a-i atrage la răspundere [31, p. 11]. Astfel, judecătorul nu poate fi tras la răspundere, supus măsurilor de constrîngere procesual-penale, decît în ordinea prevăzută de lege, care stabileşte mecanismele procesuale şi mijloacele de asigurare a independenţei judecătorului la înfăptuirea justiţiei. „Lipsa răspunderii” se exprimă prin imposibilitatea atragerii judecătorului la oricare din formele răspunderii juridice, inclusiv după eliberarea din funcţie, pentru opinia exprimată în cadrul activităţii sale jurisdicţionale şi pentru hotărîrea emisă, dacă vinovăţia sa, exprimată prin abuz criminal, nu este stabilită prin sentinţă rămasă definitivă [25, p. 477].

În doctrină, categoria de „lipsă a răspunderii” este substituită uneori cu noţiunea de „indemnitate” (în limba engleză – „indemnity”; în limba rusă – „индемнитет”) [33, p. 18-19; 35, p. 39].

Referindu-ne la spaţiul european, precizăm că în cadrul acestuia sunt identificate, de asemenea, douг tipuri de imunitate: „imunitate fгrг rгspundere”, care presupune neatragerea la rгspundere pentru opiniile exprimate de cгtre parlamentari sau sentințele pronunțate de cгtre judecгtori єi „imunitate-inviolabilitate” sau „imunitate proceduralг”, care protejeazг un oficial de urmгrire. Оn concret, „imunitatea proceduralг” este destinatг sг ofere mijloacele de menюinere substanțialг a „imunitгюii fгrг rгspundere”. Doar urmоnd o procedurг specialг оn urma cгreia esenюa acuzaюiilor оmpotriva deputatului sau judecгtorului este examinatг, poate fi ridicatг imunitatea proceduralг єi оnceputг urmгrirea penalг” [10].

În prezent, inviolabilitatea şi răspunderea judecătorilor este reglementată în Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului [11], care în art. 19 prevede: „(1) Personalitatea judecătorului este inviolabilă. (2) Inviolabilitatea judecătorului se extinde asupra locuinţei şi localului lui de serviciu, vehiculelor şi mijloacelor de telecomunicaţie folosite de el, asupra corespondenţei, bunurilor şi documentelor lui personale”.

„Imunitatea fгrг rгspundere” a judecгtorilor este reglementatг оn art. 19 alin. (3) din Legea citată, potrivit căruia: „Judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărîrea pronunţată dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal”. Deci, această imunitate nu este absolută fiind condiţionată de cerinţa, complet justificată, de a nu admite un abuz criminal (cu toate că sintagma de „abuz criminal” necesită totuşi o explicaţie legală, întrucît cea doctrinară (ca încălcare intenţionată a legii penale [2, p. 151]) este una lapidară [6, p. 149]).

În linii generale, aceste dispoziţii legale sunt conforme poziţiei Comisiei de la Veneţia, potrivit căreia judecătorii trebuie să se bucure de imunitate exclusiv funcţională, care presupune imunitate faţă de urmărirea penală pentru acte îndeplinite în exercitarea funcţiei lor, cu excepţia infracţiunilor intenţionate. În acelaşi timp, Comisia precizează că magistraюii nu ar trebui sг beneficieze de o imunitate generalг, care sг-i protejeze оmpotriva urmгririi penale pentru infracюiunile sгvоrєite, pentru ele trebuind sг fie rгspunzгtori оn faюa instanюelor [16, p. 12-13].

Aceeaєi idee poate fi regгsitг єi оn Recomandarea CM/Rec(2010)12 Comitetului de Miniєtri al Consiliului Europei, оn care sunt stabilite douг principii fundamentale [17]:

  • „Nu poate fi antrenatг rгspunderea penalг a unui judecгtor pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepюia cazurilor de rea-credinюг” (parag. 68);
  • „Atunci cоnd nu exercitг funcюii judiciare, judecгtorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ ca єi orice alt cetгюean” (parag.71).

Prin urmare, legislaюia Republicii Moldova оn materie corespunde standardelor europene, єi prin imunitatea fгrг rгspundere pe care o acordг judecгtorului contribuie esenюial la protecюia independenюei acestuia. Cu toate acestea, totuєi, imunitatea datг urmeazг a fi ridicatг оn cazul оn care judecгtorul admite оn activitatea sa jurisdicюionalг abuzuri criminale, altfel spus, ea nu-l absolveєte de rгspunderea juridicг оn cazul оn care acesta оncalcг legea [6, p. 149]. Deci, imunitatea nu este єi nici nu trebuie sг fie largг. Independența justiției nu depinde de imunitatea largг și judecгtorii ar trebui sг rгspundг pentru orice presupuse crime, avоnd оn vedere cг procedurile efective de apгrare, de atac și alte elemente ale statului de drept sunt la dispoziția lor deplinг [1].

Evident, judecгtorii – ca și orice altг persoanг – trebuie sг fie pedepsiюi pentru orice infracțiune comisг de ei, fie aceastг infracțiune generalг, de exemplu, cauzarea unui accident оn stare de ebrietate sau infracțiune specificг, legatг de funcюia de judecгtor, aєa precum, luarea de mitг pentru pronunюarea unei hotгrоri оn favoarea unei pгrюi. Nici o acțiune criminalг nu trebuie acoperitг prin imunitatea fгrг rгspundere єi evident, judecгtorii trebuie urmгriюi penal pentru toate infracțiunile [1]. Оn acest sens, Comisia de la Veneюia a aprobat o regulг generalг potrivit cгreia judecгtorii nu trebuie sг se bucure de nici o formг de imunitate penalг pentru infracюiunile comise оn exercitarea funcюiilor lor [16].

În termeni aproape similari se pune şi problema răspunderii disciplinare a judecătorilor, care, de asemenea, trebuie să fie o instituţie consolidată, pentru a se preveni şi combate eficient comportamentul care dăunează intereselor serviciului şi prestigiului justiţiei [6, p. 149].

Referitor la „imunitatea procedurală” (sau inviolabilitatea), aceasta este stipulată în art. 19 alin. (4) şi (5) din Legea cu privire la statutul judecătorului:

„(4) Urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită doar de către Procurorul General, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile Codului de procedură penală. În cazul săvîrşirii de către judecător a infracţiunilor specificate la art. 324 şi art. 326 ale Codului penal al RM („Corupere pasivă” şi respectiv, „Trafic de influenţă” [4]), acordul Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale nu este necesar.

(5) Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii silite, arestat, percheziţionat fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Acordul Consiliului Superior al Magistraturii nu este necesar în caz de infracţiune flagrantă şi în cazul infracţiunilor specificate la art. 324 şi art. 326 ale Codului penal al RM”.

Prevederi parţial similare se conţin şi în art. 95 din Legea României privind statutul juridic al judecătorilor şi procurorilor [12]:

„(1) Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.

(2) În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.”

Din cele menţionate putem constata că esenţa imunităţii procedurale constă în faptul că ridicarea ei este dată în competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, care, fiind alcătuit în marea majoritate din judecători, reduce dependenţa sistemului judecătoresc de organele politice [1] (Parlament, Preşedintele Republicii Moldova, care pînă nu demult trebuiau să-şi dea acordul la începerea urmăririi penale faţă de judecători [6, p. 149]).

Pe de altă parte, acordarea puterii de a demara procedura penalг оmpotriva judecгtorilor de Procurorul General (оn cazul Republicii Moldova – e.n.) cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii, оn viziunea Comisiei de la Veneюia, reprezintг o garanție rezonabilг pentru a reduce riscul abuzului de putere din partea procuraturii оn forma unui compromis rezonabil și proporțional. Acest compromis evitг faptul cг ancheta este оngreunatг din cauza necesitгții de a solicita acordul pentru urmгrirea penalг din partea Consiliului Superior al Magistraturii. Acest compromis, de asemenea, evitг alte extreme, care vor trata pe judecгtori identic cu orice cetгюean de rоnd оn pofida faptului cг pot exista persoane motivate de a depune o plоngere falsг оmpotriva judecгtorului [1].

Referitor la excepţiile imunităţii procedurale (adică cazul comiterii actelor de corupţie şi trafic de influenţă), Comisia de la Veneţia consideră că acestea nu aduc atingere independenţei judecătorilor. Astfel, Legea, permiţînd începerea urmăririi penale fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii în cazul comiterii actelor de corupţie şi a traficului de influenţă, nu face decît să contribuie la o cercetare obiectivă şi operativă a acestor infracţuni. Aceasta deoarece investigarea corupției deseori trebuie realizatг оn mod diferit decоt investigarea celorlalte infracюiuni. Notificarea unui organ cum ar fi Consiliul Superior al Magistraturii despre derularea unei anchete ar putea duce la avertizarea din timp a judecгtorului suspect єi i-ar oferi acestuia oportunitatea de a distruge dovezile esenюiale єi a lua mгsuri ce ar оmpiedica ancheta [1].

Respectiv, putem constata cг оn caz de infracюiuni flagrante, de corupюie єi de trafic de influenюг imunitatea proceduralг a judecгtorilor nu acюioneazг, iar оn cazul comiterii tuturor celorlalte infracюiuni prevгzute de lege, judecгtorul este pus la adгpostul imunitгюii procedurale.

Sub aspect comparativ, putem menюiona cг potrivit unui studiu tematic o asemenea situaюie este proprie statelor membre CSI єi statelor care recent au aderat la Uniunea europeanг

Astfel, reieşind din prevederile legilor din Georgia, Belarusi, Ucraina şi Federaţia Rusă, se poate constata că legislaţia statelor din spaţiul CSI este orientată spre asigurarea unei protecţii sporite a inviolabilităţii judecătorilor, instituind în acest sens o serie de mecanisme şi proceduri intermediare aplicabile la pornirea urmăririi penale împotriva judecătorilor şi tragerea acestora la răspundere penală şi contravenţională [19, p. 14-15].

Trăsătura generală pentru ţările din acest bloc este faptul că faţă de un judecător nu poate fi pornită urmărirea penală, dacă nu există acordul unei instituţii intermediare (Colegiu de calificare – Rusia; Curtea Supremă de Justiţie şi Parlamentul – Georgia, Rada Supremă – Ucraina).

În cadrul ţărilor – tinere membre ale Uniunii Europene (România, Bulgaria, Lituania şi Estonia) se păstrează tendinţa de a oferi garanţii sporite judecătorilor pentru protejarea inviolabilităţii lor în cazul solicitărilor de pornire a urmăririi penale. Instituţiile „autorizatoare”, de asemenea, variază de la un stat la altul (în Romania – Consiliul Superior al Magistraturii (secţia judecători); în Bulgaria – Consiliul Judiciar Suprem; în Lituania – Seimas, iar în Estonia – Preşedintele Ţării).[19, p. 17]

Dacă e să vorbim despre experienţa franceză, italiană şi spaniolă privind răspunderea penală a judecătorilor, sistemul legal al acestor ţări nu stabileşte o procedură distinctă de pornire a urmăririi penale faţă de judecători, aceştia fiind traşi la răspundere penală conform procedurii generale.

Astfel, în Franţa nu există prevederi legislative distincte privind răspunderea penală a magistraţilor (judecătorilor), respectiv aceştia răspund conform legii comune: în dreptul penal francez, judecătorul nu beneficiază de nici un privilegiu de jurisdicţie şi nici de imunitate. Prin urmare, în Franţa judecătorii pot fi urmăriţi penal ca oricare cetăţean în temeiul principiului egalităţii tuturor în faţa legii penale (Ordonanţa nr. 58-1067 din 7 noiembrie 1958 (modificată)).

În Italia, judecătorii, ca şi alţi funcţionari publici, pot fi acuzaţi de violarea normelor penale. Printr-o lege din 1998 (nr. 420) s-a adoptat un regulament privind competenţa teritorială pentru anchete şi procese penale în ceea ce priveşte judecătorii, prin care se reglementează că, nimerind în competenţa unei instituţii juridice ce se află în circumscripţia instanţei de judecată în care activează judecătorii, cauzele acestora vor fi transmise în competenţa unui tribunal de primă instanţă din circumscripţia curţii de apel din vecinătate. Totuşi, s-a inventat un mecanism prin care este asigurată nu numai claritatea în problemele juridice în ceea ce priveşte judecătorii, dar şi libertatea judecătorilor ce investighează cazurile în care sînt implicaţi colegii lor.

În Spania, ca şi în cazul Franţei, magistraţii răspund penal conform prevederilor legii comune, fără a beneficia de o procedură specială pentru pornirea urmăririi penale. (Legea organică nr. 6/1985 din 1 iulie privind autoritatea judecătorească) [19, p. 17-18].

În concluzie subliniem că, întrucît imunitatea constitue o garanţie a independenţei judecătorilor, ea este necesară în statele în care independenţa justiţiei necesită consolidare, deci în tinerele democraţii. În condiţiile în care, nivelul democraţiei garantează suficient independenţa reală şi efectivă a justiţiei, imunitatea judecătorului devine inutilă, deoarece predominant devine deja principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi a justiţiei. Cu siguranţă, acesta este idealul spre care trebuie să tindem.

Literatura:

  1. Amicus curiae pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova privind imunitatea judecătorilor, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 94 Sesiune Plenară (Veneţia, 8-9 Martie 2013). [resurs electronic]. http://www.constcourt.md/public/files/file/Documente%20pressa/amicusl153_l544.pdf. (accesat la 26.07.2013).
  2. Baltag D., Ghernaja G.-C. Răspunderea şi responsabilitatea juridică a judecătorilor în exercitarea justiţiei: Monografie. Chişinău: ULIM, 2012.
  3. Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare. Asociaţia Magistraţilor din România. Bucureşti: Hamangiu, 2007.
  4. Codul Penal al Republicii Moldova, nr. 985 din 18.04.2002. Republicat în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova.04.2009. nr. 72-74 (cu modificări şi completări pînă în 21.06.2013).
  5. Constituţia Republicii Moldova: Comentariu. Chişinău: Arc, 2012.
  6. Costachi Gh., Railean P. Reflecţii asupra imunităţii judiciare şi a răspunderii judecătorilor. În: Teoria şi practica administrării publice, Materialele conferinţei ştiinţifico-practice cu participare internaţională din 23 mai 2014. Chişinău: AAP, 2014.
  7. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998.
  8. Ghernaja G.-C. Responsabilitatea şi răspunderea judecătorului în exercitarea justiţiei. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2011.
  9. Hotărîrea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova privind controlul constituţionalităţii unor legi de modificare a condiţiilor de asigurare cu pensii şi alte plăţi sociale pentru unele categorii de salariaţi (Sesizările 34a/2010, 36a/2010, 19a/2011, 23a/2011), nr. 27 din 20.12.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. n 1-6 din 06.01.2012.
  10. Immunities of public officials as possible obstacles in the fight against corruption. In: Group of States against Corruption (GRECO) Lessons learnt from the three Evaluation Rounds (2000-2010). Thematic Articles. [resurs electronic]: http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/greco/general/Compendium_Thematic_Articles _EN.pdf. (accesat la 25.05.2013).
  11. Legea cu privire la statutul judecătorului. n 544 din 20.07.1995. Republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, din 15.08.2002. nr. 117-119 (cu modificări şi completări pînă în 31.08.2012).
  12. Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Republicată în Monitorul Oficial al României. Partea I. n 653 din 22 iulie 2005.
  13. Leş I. Principii şi instituţii de drept procesual civil. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 1998.
  14. Rădulescu A. Independenţa şi imparţialitatea judecătorului ca standarde profesionale în procesul civil. [resurs electronic]: http://www.alexandrinaradulescu-csm.ro/docs/lucrare-independenta-impartialitate.pdf (accesat la: 16.04.2015).
  15. Railean P. Esenţa şi importanţa activităţii jurisdicţionale în asigurarea legalităţii în statul de drept. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2014.
  16. Raport privind independenţa sistemului judiciar – Partea I: Independenţa judecătorilor (CDL-AD(2010)004), Adoptat de Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 82-a sesiuni plenare (Veneţia, 12–13 martie 2010) [resurs electronic] http://cristidanilet.files.wordpress.com/2011/06/cven-raport_indep_jud.pdf. (accesat la 25.05.2013).
  17. Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile (adoptată de Comitetului de Miniştri la 17 noiembrie 2010, la cea de-a 1098-a întîlnire a delegaţiilor miniştrilor). [resurs electronic] https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1710365&Site=CM. (accesat la 15.04.2013).
  18. Standardele de la Bangalore privind conduita judiciară. Traducere şi adaptare: Cristi Danileţ – judecător. Bucureşti: 2009.
  19. Studiu privind imunitatea de tragere la răspundere penală şi contravenţională a judecătorilor. Chişinău, 2007. [resurs electronic]. http://www.zdg.md/wp-content/uploads/2013/01/studiu_imunitate.pdf. (accesat la 03.07.2015).
  20. Адушкин Ю., Жидков В. Дисциплинарная ответственность судей: за и против. В: Российская юстиция. 2001. №11.
  21. Клеандров М.И. О правовой природе ответственности судей в Российской Федерации. В: Вестник Санкт-Петербургского университета МВД России. 2008. №3 (39).
  22. Колесников Е.В., Селезнева Н.М. О повышении ответственности судей в Российской Федерации. B: Журнал Российского Права. 2006. №3.
  23. Конституция Российской Федерации. Проблемный комментарий. Отв. ред. В.А. Четвернин. Москва, 1997.
  24. Кравец И.А. Конституционализм и российская государственность в начале ХХ века: учебное пособие. Новосибирск, 2000.
  25. Кузнецова И.С. Спорные вопросы неприкосновенности и ответственности судей. B: Актуальные проблемы российского права. 2009. №1.
  26. Кутафин О.Е. Неприкосновенность в конституционном праве. Москва, 2004.
  27. Макарова З.В., Конева Н.С. Категория «иммунитет» в конституционном праве России. B: Вестник ЮУрГУ. 2012. № 20.
  28. Малько А.В. Правовые иммунитеты. B: Правоведение. 2000. №6 (233).
  29. Райлян П. Правовой иммунитет и ответственность судьи. B: Право и Политология. 2013. №22.
  30. Сапунова М. Юридическая ответственность судей в Российской Федерации: теоретико-правовой анализ. Автореферат диссертации на соискание научной степени кандидата юридических наук. Москва, 2007.
  31. Сопельцева Н.С. Иммунитеты в конституционном праве Российской Федерации. Автореферат диссертации на соискание научной степени кандидата юридических наук. Челябинск, 2003.
  32. Сопельцева Н.С. Понятие правового иммунитета в Российском законодательстве. В: Вестник Челябинского университета. Серия 9. Право. 2003. №2.
  33. Суменков С.Ю. Привилегии и иммунитеты как общеправовые категории: Автореферат диссертации на соискание научной степени кандидата юридических наук. Саратов, 2002.
  34. Терехин В.А. Судейский иммунитет: проблемы теории, законодательства и практики. B: Российская юстиция. 2011 №5. [resurs electronic]: http://justicemaker.ru/view-article.php?id=10&art=2579. (accesat la07.2015).
  35. Терехин В.А., Суменков С.Ю. Правовой иммунитет как необходимый элемент статуса судей. B: Вопросы теории государства и права: Межвуз. сб. науч. тр. / Под ред. М.И. Байтина. Вып. 5 (14). Саратов, 2006.
  36. Туганов Ю.Н. Специальная дисциплинарная ответственность судей военных судов, прокуроров и следователей военной прокуратуры по российскому законодательству. В: Право в вооруженных силах. 2005. №7.