Buna-credință în activitatea judecătorului

Cozma Daniela — consilier juridic în cadrul Inspecţiei judiciare din România, doctorand la Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Buna-credinţă în activitatea judecătorului. Articolul cuprinde o analiză a conceptului de bună-credinţă, sub aspect etimologic, terminologic şi istoric, în vederea precizării particularităţilor şi rolului acesteia în activitatea judecătorului.

Good faith in the activity of the judge. The article includes an etymological, terminological and historical analysis of the concept of good faith in order to specify its peculiarities and role in the activity of the judge.

Добросовестность в деятельности судьи. Статья содержит краткий анализ понятия добросовестности с этимологической, терминологической и исторической точки зрения, для того чтобы выяснить ее особенности и роль в деятельности судьи.


Introducere. Într-o lume civilizată, buna-credinţă poate fi considerată pe bună dreptate un standard al conduitei sociale, care trebuie respectat de fiecare persoană şi, în mod special, de cei ce reprezintă puterea în stat. În virtutea semnificaţiei sale deosebite, această cerinţă este impusă nu doar de conştiinţa socio-umană, dar şi de sistemul de drept. În acest sens, cea mai importantă consacrare legislativă a bunei-credinţe este fără îndoială cea din Legea Supremă a Statului. Respectiv, art. 57 din Constituţia României (Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor) prevede [4]: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertătile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”. O prevedere similară, se conţine şi în art. 55 din Constituţia Republicii Moldova [2]. Deci, buna-credinţă este cerută tuturor persoanelor în exercitarea drepturilor şi libertăţilor lor, adică în viaţa de zi cu zi. În cazul dat se consideră că buna-credinţă presupune o condiţionare internă a drepturilor și libertăţilor constituţionale, întrucît privește necesitatea exercitării acestora în mod corect, cinstit, cu respectarea cadrului lor intrinsec de raţionalitate [7, p. 173]. De fapt, buna-credinţă este o instituţie tradiţională a dreptului civil, care obligă persoanele participante la raporturile juridice să-și exercite drepturile și obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică și cu bunele moravuri.

Dincolo de aceasta, buna-credinţă ridicată la rang de principiu constituţional implică dimensiuni teoretice și practice, cu toate consecinţele acesteia, mai cu seamă pentru dreptul public [3, p. 224]. În acest sens, sunt relevante prevederile art. 54 alin. (2) din Constituţia României (Fidelitatea fată de ţară) care stabilesc: „Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurămîntul cerut de lege” (dispoziţii similare conţinînd şi art. 56 din Constituţia Republicii Moldova).
Servirea cu bună-credinţă și fidelitate a ţării se consideră a fi un moment deosebit de important, deoarece este de natură să asigurare dăinuirea statului [3, p. 228].

Pin urmare, se poate conchide că îndeplinirea funcţiei cu bună-credinţă constituie o obligaţie constituţională şi pentru judecători ca reprezentanţi ai puterii judecătoreşti în stat. Cu regret însă, această obligaţie nu se regăseşte dezvoltată în legislaţia ce reglementează activitatea magistraţilor, sarcina concretizării ei revenind astfel doctrinei. În prezent, necesitatea şi oportunitatea acestui subiect practic sunt de necontestat mai ales în contextul responsabilizării puterii judecătoreşti ca factor important al consolidării statului de drept.

Scopul studiului rezidă în analiza conceptului de bună-credinţă, sub aspect etimologic, terminologic şi istoric, în vederea precizării particularităţilor şi rolului acesteia în activitatea judecătorului.

Rezultate obţinute şi discuţii. Învestirea în funcţia de judecător presupune, pe lîngă dobîndirea calităţii de magistrat şi o anume conduită a celui învestit, care să justifice „încrederea” acordată de societate în dreapta lui judecată. Dacă criteriul rangului social, determinant în alegerea magistraţilor în dreptul roman, a devenit desuet, considerat irelevant şi discriminator în selecţia celor care să facă parte din categoria magistraţilor, criteriile privind buna reputaţie, pregătirea profesională, dar şi principiile morale, sociale, şi-au păstrat valenţele în timp fiind relevante în procedura de investire a unui magistrat [6, p. 54].

Astfel, calitatea de magistrat nu este un dat al naturii, un drept pe care îl dobîndeşti odată cu dreptul la viaţă ori un drept conferit de rangul pe care îl ocupi în societate, ea reprezintă un cumul de principii sociale, etice şi morale (ce conturează de fapt un standard) pe care societatea îl impune celui învestit, care trebuie de altfel respectate cu stricteţe. Din categoria acestora fac parte [17, p. 158; 15, p. 16-19; 10, p. 20]: echitatea, umanismul, onestitatea, conştiinciozitatea, imparţialitatea, incoruptibilitatea etc.

Deci, pentru a legitima încrederea dată de societate acţiunilor sale de realizare a justului echilibru în aplicarea şi interpretarea normelor juridice, magistratul trebuie să respecte principiile sociale, morale şi juridice, iar în exercitarea atribuţiilor trebuie să dea dovadă de bună-credinţă. Mai mult, în cazul încălcării acestui principiu, prezumat pînă la proba contrară, acesta devine pasibil de sancţiune penală, disciplinară, materială sau morală [6, p. 54-55], în funcţie de consecinţele survenite.
În general, în doctrină este acceptată ideea că buna-credinţă reprezintă un standard juridic la care magistratul se raportează în aprecierea faptelor particulare astfel că definirea acestei noţiuni apare ca fiind necesară în aprecierea activităţii judiciare desfăşurate de magistrat.

În literatura de specialitate, noţiunea de bună-credinţă, deşi întrebuinţată frecvent în limbajul juridic, nu are un sens cert [11, p. 323], imprecizia unei definiţii fiind dată tocmai de semnificaţiile multiple care se dau noţiunii în gîndirea juridică. Noţiunea în cauză a suferit modificări privind rolul şi natura sa, în sensul că a devenit în esenţa sa o limită obiectivă a libertăţii contractuale şi autonomiei de voinţă [6, p. 48].
Potrivit cercetătorilor români [6, p. 41], dificultatea definirii noţiunii de bună-credinţă (provenită de la expresia latină bona fides) rezultă din caracterul său complex, de factură psihologică la origine, cu efecte în diverse domenii (teoria actului juridic civil, a drepturilor reale, a răspunderii penale, a angajamentelor constituţionale, a responsabilităţii financiare etc.).

În limba latină bona fides este compus din adjectivul bona – bun, cinstit, virtuos şi substantivul fides – credinţă, crezare, încredere, cinste. Adjectivul bona a fost adăugat cuvîntului fides pentru a arăta concordanţa atitudinii/actului uman cu exigenţele lui fides [16, p. 187].

De-a lungul timpului, cuvîntul fides a primit mai multe sensuri („garanţie”, „legătură constrîngătoare”, „constrîngere-putere discreţionară”, „renunţare”, „loialitate” etc.), însă ca bază semantică, are înţeles de „încredere” [8, p. 26]. Termenul de „încredere” are în aparenţă două sensuri: unul activ, care semnifică „încrederea pe care eu o dau”, şi unul pasiv, „încrederea pe care eu o obţin de la”. De fapt, cele două interpretări se circumscriu aceleiaşi categorii, permiţînd două valorizări cu sensul de „garanţie” [8, p. 41].

Cel mai adesea, fides semnifică respectul pentru cuvîntul dat chiar dacă a primit sensuri de: bună-credinţă (respect al sincerităţii), loialitate (respect al unui angajament sau a unui cod moral), promisiune, protecţie, interpretare dată şi de filosofii jurişti romani în încercarea de a defini buna-credinţă: „fundamentul justiţiei este încrederea, adică statornicia şi adevărul în vorbe şi fapte” [1, p. 50].

Pentru înţelegerea lui bona fides, adeseori este folosită o explicaţie prin contrariul lui dolus, absenţa lui dolus. Astfel că sensul cel mai clar pentru bona fides a fost cel de probitate, loialitate, dreptate, sensuri care sunt contrarii şireteniei, dolului sau fraudei. În această interpretare, bona fides permitea judecătorului de a interveni în mod direct asupra dezechilibrului care s-ar fi putut produce în relaţiile dintre indivizi şi să ia în seamă încrederea care ar fi trebuit să existe între aceştia, atunci cînd urmează să stabilească echitatea [6, p. 44].

Potrivit cercetătorilor [6, p. 42], la romani, fides era consolidat, prin jurămînt, mijloc privilegiat şi solemn de a întări încrederea. Depunerea jurămîntului se făcea ţinînd mîna dreaptă întinsă, fapt ce relevă legătura dintre jurămînt şi credinţă. De altfel, jurămîntul era metoda cea mai eficace de a împărţi credinţa, dar şi de a-i constrînge pe inamici în promisiunea făcută şi să mărturisească adevărul.

Pentru magistratul roman, fides era o virtute inclusă în categoria de valori morale, care impune obligaţia de a avea grijă de „încrederea” acordată odată cu acceptarea misiunii şi de a respecta cuvîntul dat, de a îndeplini, în mod fidel, atribuţiile încredinţate. Cel mai adesea, fides semnifica o putere apropiată de noţiunea de imperium, cuvîntul său fiind strîns legat de cel al Statului, iar, dacă nu era respectat, atrăgea răspunderea publică. Depunerea jurămîntului în faţa liderului adunării care îl vota, angaja „încrederea” magistratului abilitat de a antrena fides publica şi de a conduce negocierile dintre părţi, iar loialitatea cerută magistratului devenea o obligaţie religioasă. Prin urmare, fides pentru judecător însemna loialitate, adică să fie total incoruptibil şi imparţial, deci să nu fie părtinitor [8, p. 214].

Depunerea jurămîntului, ca mijloc privilegiat şi solemn de a consolida încrederea acordată magistratului la momentul învestirii sale, s-a păstrat şi în sistemul judiciar actual, fiind chiar o obligaţie legală care, dacă nu este îndeplinită, duce la nulitatea numirii în funcţie (potrivit art. 34 din Legea României nr. 303/2004 privind statutul judecătorului şi procurorului [13] sau art. 12 din Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului [12]). În prezent, poate că valenţele acestui „ritual” sunt mai restrînse şi nu au consecinţa unei obligaţii religioase a magistratului învestit cu încrederea de a reprezenta statul sau de a negocia înţelegerile dintre părţi. Esenţa jurământului rămîne însă obligaţia morală (uneori chiar divină) de a rămîne imparţial, de a judeca, drept şi fără prejudecăţi, toate pricinile care i se aduc spre cumpănire. Dar dincolo de caracterul oficial al depunerii jurămîntului care, în fapt, marchează începutul carierei unui magistrat, rămîne conştiinţa acestuia de a angaja încrederea pentru care a fost învestit şi a îndeplini întocmai îndatoririle ce-i revin în activitatea judiciară [6, p. 43].

Pornind de la definiţia lui Cicero dată bunei-credinţe, ca fiind „sinceritate în cuvinte şi fidelitate în angajament” [1, p. 48], au existat mai multe încercări de a defini noţiunea de bună-credinţă, însă toate au păstrat distincţia făcută de acesta, între conformitatea logică (conformitatea între gîndire şi expresiile care o traduc) şi conformitatea ideală (între faptul psihologic exprimat prin cuvinte şi scopul urmărit) [19, p. 156].

O definiţie relevantă propune în context cercetătorul I.-D. Romoşan, potrivit căruia buna-credinţă reprezintă atitudinea psihică a individului ce constă în convingerea justificată a acestuia că actele şi faptele sale sunt conforme cu dreptul şi morala societăţii la un moment dat, precum şi în voinţa sa de a acţiona cu onestitate şi loialitate în raporturile juridice, fără intenţia de a abuza de drepturile sale subiective şi cu intenţia de a respecta drepturile celorlalţi [18, p. 54].

Astfel percepută, buna-credinţă reprezintă un principiu, un standard juridic, ce joacă rolul unui criteriu la care magistratul se raportează la aprecierea faptelor. Standardul nu este decît un ajutor pentru magistrat în procesul complex de emitere a deciziilor sale.
În opinia lui F. Dragomir, principiul bunei-credinţe are un rol definitoriu în ordinea juridică, deoarece orientează ierarhia normelor, regulilor juridice care reglementează diferite instituţii la care magistratul se referă. Tot în baza acestui principiu, magistratul dispune în interpretarea regulilor juridice, astfel încît să realizeze justul legal [6, p. 47-48].

Unii autori [9, p. 33] susţin că buna-credinţă este un principiu ce trebuie să stea la baza raporturilor juridice şi a exerciţiului drepturilor subiective, opinie întemeiată pe faptul că, atunci cînd valorile morale cuprinse în onestitate (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) intră în cîmpul raporturilor juridice, sunt ridicate la rangul de principiu juridic.

Prin natura lor, loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa sunt fapte psihologice de conştiinţă. În plan juridic însă, aceste patru valori ale onestităţii se traduc în elemente ale bunei-credinţe şi apar ca:
— intenţie dreaptă (fidelitate în angajamente, conduce întotdeauna la absenţa dolului, fraudei şi violenţei),
— diligenţă (presupune prevederea de către subiect a rezultatelor acţiunii ce urmează a fi săvîrşită),
— liceitate (faţeta juridică a ordinii ca valoare morală) şi
— abţinere de la vătămarea sau de la păgubirea altuia.

Desigur, există şi o distincţie între onestitate şi bună-credinţă. Astfel, în timp ce buna-credinţă priveşte relaţiile sociale, care sunt fundamentate pe valori morale şi care, reglementate de normele juridice, devin raporturi juridice, onestitatea are o sferă mai largă, exercitîndu-şi acţiunea în comportarea omului în societate, îmbrăţişînd toate manifestările acestuia legate de valorile morale [6, p. 50; 14, p. 67].
Pornind de la aceste momente, buna-credinţă este caracterizată ca fiind acţiunea, atitudinea sau manifestarea de orice fel a unei persoane care îşi exprimă convingerea sa cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă şi pe care legea îl proteguieşte şi care pot fi apreciate în concordanţă cu normele morale şi juridice, dar şi cu voinţa părţilor, astfel încît scopul următit să fie unul echitabil, care să nu lezeze interesele celuilalt [6, p. 50].

Referindu-ne la diligenţă ca element al bunei-credinţe, precizăm că termenul diligenţă, în sistemul cerinţelor etice adresate reprezentanţilor puterii judecătoreşti, presupune totalitatea eforturilor necesare şi suficiente pentru executarea unei obligaţii stabilite prin lege, potrivit funcţiei deţinute în cadrul sistemului justiţiei [5, p. 171].
În doctrina şi jurisprudenţa civilă s-a conturat un criteriu obiectiv, un tip abstract ca model de comparaţie, respectiv cel al „omului diligent”. Aplicînd acest criteriu la segmentul de activitate pe care îl presupune înfăptuirea actului de justiţie, etalonul ar trebui să fie cel al „magistratului diligent”, care acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi de apărare a intereselor generale ale societăţii, care îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice pe care trebuie să le respecte [14, p. 67]. Unui astfel de magistrat practic îi este indispensabilă buna-credinţă în activitatea desfăşurată.

În acelaşi timp, trebuie precizat că diligenţa/străduinţa sunt, ca efect, mai mult decît nişte cerinţe etice adresate judecătorului, ele constituie criterii după care se apreciază – în ansamblu – eficienţa justiţiei unui stat şi nivelul la care drepturile fundamentale ale omului sunt percepute ca fiind imperative în recunoaştere şi protecţie [5, p. 173].

În concluzie, subliniem că deşi buna-credinţă este o noţiune dificil de definit, în prezent, ea este calificată tot mai mult ca o regulă în alb, cu un conţinut variabil, o noţiune cadru, dar care dă posibilitatea realizării eficiente şi corecte justiţiei şi face ca judecătorul, să fie pus să aplice cu toată diligenţă principiul echităţii în justiţie. În viziunea noastră, dată fiind relevanţa deosebită a bunei-credinţe pentru eficienţa justiţiei, ar fi cazul ca aceasta să fie consacrată expres în lege ca principiu de bază al activităţii judecătorului.

Bibliografie

1. Cicero M.T. De officiis. Despre îndatoriri. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1957.
2. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr.1 (cu modificări şi completări pînă în 14.07.2006).
3. Constituţia Republicii Moldova: comentariu. Chişinău: Arc, 2012.
4. Constituţia României din 21 noiembrie 1991 (revizuită în 2003). În: Monitorul Oficial al României nr. 233 din 21.11.1991, republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.
5. Croitor E. Diligenţa judecătorului. În: Manualul judecătorului pentru cauze penale / M. Poalelungi, I. Dolea, T. Vîzdoagă [et al.] Ed. I. Ch.: S. n., 2013 (Î.S. F.E.-P. «Tipografia Centrală»).
6. Dragomir F. Răspunderea penală a magistratului. Bucureşti: C.H. Beck, 2011. 374 p.
7. Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Constituţia României, comentată și adnotată. București: Lumina Lex, 1997.
8. Freyburger G. Fides, Étude sémantique et religieuse depuis les origines jusqu’à l’époque augustinienne. Paris: Societe D’Editions „Les Belles Lettres”, 2006.
9. Gherasim D. Buna credinţă în raporturile juridice civile. Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1981.
10. Griroraş I. Prelegeri de etică. Iaşi, 1973.
11. Lefebvre B. La bonne foi: notion protéiforme. In: Revue de Droit de l’Université de Sherbrooke (Québec), Vol. 26, nr. 2,1996, p. 323-354.
12. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr. 544 din 20.07.1995. Republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, din 15.08.2002, nr. 117-119 (cu modificări şi completări pînă în 31.08.2012)
13. Legea României nr. 303/2004 privind statutul judecătorului şi procurorului, modificată şi republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 677 din 07.08.2006.
14. Manea T. Reaua-credinţă şi grava neglijenţă – forme ale vinovăţiei care atrag răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor. În: Justiţia în actualitate, 2007, nr. 1. p. 67.
15. Martîncic E. Controlul judiciar la examinarea în prealabil: principiile etice la efectuarea lui. În: Legea şi viaţa, 1997, nr. 8, p. 16-19.
16. Muşetescu Telesa E. Dicţionar latin-român. Iaşi: Polirom, 2004.
17. Popovici T. Principii etice generale ale conduitei judiciare. În: Manualul judecătorului pentru cauze penale / M. Poalelungi, I. Dolea, T. Vîzdoagă [et al.] Ed. I. Ch.: S. n., 2013 (Î.S. F.E.-P. «Tipografia Centrală»).
18. Romoşan I.-D. Vinovăţia în dreptul civil român. Bucureşti: All Beck, 1999. 351 p.
19. Volansky A.Al. Essai d’une définition expressive du droit basée sur l’idée de la bonne foi. Paris: Ed. Librairie de jurisprudence ancienne & moderne, Édouard Duchemin, 1930.