Dreptul fundamental la viaţă: între garantare constituţională şi restrîngere legală

Iacub Irinadoctor în drept, conferenţiar universitar interimar la Institutul de Ştiinţe Penale şi Criminologie Aplicată

Le droit à la vie est le premier des droits individuels. Il occupe une place ontologique; de ce droit dépend l´existence des autres droits fondamentaux. Sa protection est envisagée tant au niveau conventionnel international et européen qu’au niveau du droit constitutionnel interne. Traditionnellement ce droit fondamental se résume au droit qu’a un individu de voir sa vie protégée contre toute atteinte. Dans cet article nous allons étudier la question du restreindre du droit à la vie et surtout de donner une réponse à la question de savoir si le droit à la vie peut être restreint et d’identifier les cas spécifiques où la restriction est légalement permis.


Dreptul la viață este primul din categoria drepturilor individuale. De acest drept depinde existența altor drepturi fundamentale, el ocupînd astfel un loc ontologic. Protecția sa este asigurată atît la nivel european și internațional, cît şi la nivelul dreptului constituţional intern al statelor. În mod tradițional, acest drept fundamental poate fi rezumat la dreptul unui individ de a-şi avea viața protejată împotriva oricărui atac. In acest articol ne propunem să studiem problema restrîngerii dreptului la viaţă şi, în special, a da răspuns la întrebarea dacă dreptul la viaţă poate fi restrîns şi a identifica cazurile concrete în care este permisă restrîngerea legală a acestuia.


Право человека на жизнь является первым в категории индивидуальных прав. От это право зависит наличие других основных прав, таким образом занимая онтологическое место в системе прав человека. Его защита обеспечивается на европейском, международном, и на внутреннем уровне каждого государства. Традиционно, это фундаментальное право человека означает право на защиту от всяких покушений на жизнь. В данной статье автор предлагает рассмотреть проблему конституционного гарантирования, для того чтобы дать ответ на вопрос, может ли быть ограничено это право и определить конкретные случаи, когда его законодательное ограничение допустимо.


Introducere. Pînă în prezent dreptul la viaţă a fost destul de amplu şi multiaspectual studiat, dată fiind valoarea sa fundamentală pentru existenţa însăşi a omului, recunoscută şi protejată la nivel internaţional, european şi naţional. Cu toate acestea, însă multe aspecte ale acestuia fie nu sunt studiate suficient, fie cunosc diferite abordări, viziunile cercetătorilor fiind în multe privinţe diferite. Unul dintre aceste aspecte, în viziunea noastră, este restrîngerea dreptului la viaţă. Opiniile savanţilor în acest sens sunt chiar diametral opuse, în timp ce unii recunosc şi argumentează natura dreptului la viaţă de a fi un drept absolut şi, respectiv, nefiind pasibil de restrîngere, alţii susţin contrariul [20, p. 8].

Scopul articolului. În prezentul demers ştiinţific ne propunem să realizăm un studiu asupra problematicii enunţate, pentru a clarifica: particularităţile garantării constituţionale a dreptului la viaţă în Republica Moldova; dacă dreptul la viaţă este unul ce poate fi restrîns şi care sunt situaţiile în care se admite restrîngerea legală a acestuia.

Metodele şi materialele aplicate. În vederea atingerii scopului trasat, în realizarea studiului au fost aplicate diferite metode de cercetare ştiinţifică, în special, metoda inductivă şi deductivă, metoda comparativă, metoda interpretării logice a normelor de drept etc. În calitate de suport ştiinţific şi normativ au servit publicaţiile ştiinţifice ale cercetătorilor autohtoni, ruşi şi din spaţiu comunitar, unele acte internaţionale în materia drepturilor omului, precum şi legislaţia naţională, în special, Constituţia Republicii Moldova.

 Referitor la întrebarea: dacă dreptul la viaţă este sau nu un drept absolut, poate fi restrîns sau nu, precizăm că este general acceptat şi oficial recunoscut că dreptul la viaţă este un drept natural al omului, cu care acesta este înzestrat de la naştere. Statul protejează acest drept sub cea mai rigidă formă, interzicînd înstrăinarea, cedarea, privarea sau restricţionarea lui [1].

Unii cercetători consideră că dreptul la viaţă nu poate fi restrîns, deoarece este un drept absolut. În acest sens, A.Ă. Uşamirski menţionează că restrîngerea dreptului la viaţă prin aplicarea pedepsei capitale nu este prin esenţa sa o restrîngere, dar presupune lipsirea de acest drept [19, p. 81].

De aceeaşi părere sunt şi alţi cercetători ruşi, care consideră că orice „restrîngere” a dreptului la viaţă este identică cu lipsirea de acest drept, altfel spus, este imposibil de a restrînge dreptul la viaţă, dar pot fi prevăzute situaţii concrete în care persoana poate în condiţii legale să fie lipsită de viaţă [16, p. 135].

Desigur, există şi un alt punct de vedere. După părerea lui G.I. Koni, realizarea dreptului la viaţă, ca şi realizarea altor drepturi nu este absolută, fiind posibilă lipsirea legală de viaţă în temeiurile prevăzute de lege, de exemplu, la executarea pedepsei capitale [17, p. 86].

Expunîndu-se asupra acestor viziuni, cercetătoarea N.A. Belobraghina menţionează că ideea comună a acestora constă în recunoaşterea posibilităţii lipsirii legale de viaţă a persoanei. Doar că, în primul caz, posibilitatea dată nu constituie o barieră pentru recunoaşterea dreptului la viaţă ca avînd un caracter absolut, iar în cel de al doilea caz – constituie [13, p. 24].

O analiză similară expune şi A.V. Balaşov, care grupează cercetătorii care s-au expus asupra problemei în trei categorii [12, p. 8-9]:
— cei care consideră dreptul la viaţă a fi un drept absolut ce nu poate fi restrîns (de exemplu, G.B. Romanovskii în viziunea căruia dreptul la viaţă este o valoare absolută, nu poate fi restrîns nici într-un fel de circumstanţe, inclusiv în situaţii extreme [18, p. 12]);
— cei care consideră dreptul la viaţă ca fiind un drept natural şi inalienabil, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege;
— cei care susţin că dreptul la viaţă este un drept alienabil.

Dat fiind faptul că reglementările juridice internaţionale prevăd anumite temeiuri în baza cărora se admite intervenţia statului şi restrîngerea dreptului la viaţă al persoanelor în scopul protecţiei drepturilor altor persoane, autorul citat consideră că în prezent nu se poate susţine că dreptul la viaţă este un drept absolut, absolută în acest sens fiind doar viaţa [12, p. 12]. Cu toate acestea, incontestabil dreptul la viaţă rămîne a fi un drept fundamental, universal şi inalienabil [7, p. 58].

Susţinînd o asemenea poziţie, precizăm că într-adevăr doar viaţa este absolută în timp ce dreptul la viaţă, fiind o reflectare a acestei valori în dreptul pozitiv, ca şi majoritatea drepturilor (existînd şi unele excepţii) este pasibil de restrîngere (uneori nuanţată de la o societate la alta). La rîndul său, restrîngerea, după cum precizează cercetătoarea L.I. Gluhareva presupune, pe de o parte, stabilirea limitelor conţinutului juridic al dreptului, iar pe de altă parte – micşorarea volumului unui drept stabilit de lege. Important e că restrîngerea poate fi atît pozitivă (în interes general), cît şi negativă (cu încălcarea dreptului persoanei) [15, p. 90-91].

Desigur, vorbind despre restrîngerea dreptului la viaţă, trebuie conştientizat faptul că în acest caz, în sens îngust, restrîngerea este echivalentă cu lipsirea de viaţă, decesul persoanei condiţionînd pierderea dreptului în cauză. În viziunea noastră însă, negarea posibilităţii restrîngerii acestui drept nu denotă faptul că acesta nu poate fi restrîns în general, deoarece în cazul dat restrîngerea trebuie înţeleasă ca o posibilitate de încălcare legală a acestui drept.

În contextul unei interpretări exegetice, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a statuat că fiind cel dintîi şi cel mai firesc drept al fiinţei umane, în accepţiunea sa fizică dreptul la viaţă, garantat de art. 24 din Constituţia Republicii Moldova, presupune că nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod arbitrar [1]. De aici se poate conchide că totuşi este posibilă lipsirea de viaţă în condiţii legale, fapt ce în viziunea noastră exclude caracterul absolut al dreptului la viaţă (idee susţinută şi în doctrina juridică europeană [11; 2]).

Este un moment ce poate fi atestat şi la nivelul celor mai importante documente internaţionale în materia drepturilor omului. În acest sens, art. 2 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului [6] garantează dreptul la viaţă al oricărei persoane şi defineşte circumstanţele în care agenţii statului pot recurge în mod legitim la forţa letală:

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal cînd infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

Acest articol se plasează printre articolele primordiale ale Convenţiei şi nu admite nici o derogare. Împreună cu art. 3 el consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care fac parte din Consiliul Europei. Jurisprudenţa constantă a CEDO a afirmat că, fără protejarea acestui drept, exercitarea oricăror alte drepturi sau libertăţi garantate de Convenţia europeană ar fi iluzorie [10, p. 8].
În context, precizăm că Convenţia a fost redactată într-o perioadă în care o mare parte din statele fondatoare ale Consiliului Europei reglementau pedeapsa capitală. În prezent, art. 2 trebuie analizat din perspectiva Protocolului adiţional nr. 6 la Convenţia europeană prin care pedeapsa cu moartea a fost abolită. Acest Protocol adiţional este actualmente în vigoare, fiind ratificat de toate statele membre ale Consiliului Europei cu excepţia Federaţiei Ruse.

În ceea ce piveşte legislaţia internă, în special Legea Supremă, în cuprinsul acesteia sunt reglementate atît dreptul la viaţă, cît şi instituţia restrîngerii exercitării unor drepturi. O problemă importantă ce poate fi constatată este contradicţia dintre normele constituţionale şi legislaţia în vigoare [20, p. 9].
Astfel, în art. 24 din Constituţia Republicii Moldova este stipulat [5]:
„(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă …”.
„(3) Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat”.

Din cîte se poate observa, pe lîngă faptul că dreptul la viaţă este consacrat constituţional într-o formulă greşită, unica garanţie pe care o oferă statul este abolirea pedepsei cu moartea. Relevante în acest context sunt reflecţiile cercetătoarei N.A. Belobraghina, care consideră pe bună dreptate că termenul „dreptul la viaţă” necesită unele corectări. El nu poate fi interpretat în sens direct, deoarece pe de o parte, viaţa ca valoare apare independent de voinţa cuiva, inclusiv şi a statului, iar pe de altă parte, statul nu poate să garanteze nimănui nemurirea. Astfel, prin însăşi naşterea sa omul îşi realizează dreptul la viaţă. De aceea, domnia sa accentuează că în dreptul constituţional e necesară consacrarea sintagmei „dreptul la protecţia vieţii”, fie „dreptul la apărarea vieţii” [14, p. 6], şi respectiv, obligaţia corelativă a statului.

Potrivit prof. Gh. Costachi, protecţia unei asemenea valori cum este viaţa omului în cadrul unui stat de drept, nu se poate baza doar pe obligaţia negativă a statului de a nu aplica pedeapsa cu moartea faţă de infractori. Pentru păstrarea unei asemenea valori supreme sînt indispensabile obligaţiile pozitive ale statului de a garanta şi asigura protecţia şi apărarea eficientă a dreptului la viaţă. Prin urmare, consacrarea dreptului la viaţă în Constituţie nu presupune doar o constatare a acestui fenomen, dar şi anumite obligaţii ale statului ce ţin de adoptarea unor norme juridice corespunzătoare şi elaborarea unor mecanisme eficiente de aplicare a acestora. Aceste momente trebuie să garanteze substanţial protecţia şi apărarea vieţii fiecărui om [7, p. 62-63].

Un alt articol din Constituţie, care ne interesează în contextul problematicii analizate, este art. 54, în care este stabilit:
„(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.
(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrîngerea drepturilor proclamate în articolele 20-24”.

Concluzia ce poate fi dedusă din aceste dispoziţii constituţionale este că dreptul la viaţă (împreună cu dreptul la integritate fizică şi psihică) nu poate fi restrîns. Altfel spus, din interpretarea logică a alin. (3) al art. 54 reiese că Constituţia nu admite încălcarea legală a dreptului la viaţă (prin aceasta conferindu-i statutul de drept absolut [4, p. 220]). Astfel înţelese, aceste prevederi constituţionale vin în contradicţie atît cu standardele internaţionale (unele din ele fiind expuse anterior), cît şi cu legislaţia naţională în vigoare [20, p. 10].

În pofida acestor reglementări exprese, prof. A. Smochină (în calitate de comentator al Constituţiei Republicii Moldova) consemnează existenţa unor excepţii admisibile şi situaţii speciale. Astfel, în viziunea sa garantarea dreptului la viaţă înseamnă interzicerea cauzării morţii de către agenţii statului, cu anumite excepţii. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat de către agenţii statului, se admit cazurile morţii care nu constituie o încălcare a dreptului la viaţă. Excepţiile admisibile sunt legitima apărare, efectuarea unei arestări legale, împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute și reprimarea tulburărilor violente sau a insurecţiilor. La categoria situaţiilor speciale, cercetătorul atribuie – eutanasia și avortul, precizînd că în pofida reglementării diferenţiate de la stat la stat, cît şi a multiplelor dezbateri ştiinţifice pe marginea acestora, în Republica Moldova eutanasia şi provocarea ilegală a avortului sunt interzise de legea penală, fiind pasibile de pedeapsă [4, p. 115].

Deci, în condiţiile în care legislaţia interzice eutanasia şi avortul ilegal, putem constata că restrîngerea dreptului la viaţă este admisă doar în următoarele cazuri: legitima apărare, efectuarea unei arestări legale, împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute și reprimarea tulburărilor violente sau a insurecţiilor.

Legitima apărare este o instituţie juridică ce permite fiecărei persoane de a se apăra împotriva oricărui pericol iminent ce-i ameninţă viaţa, sănătatea sau proprietatea. În acest sens, art. 36 din Codul penal stabileşte [3]: „(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de legitimă apărare. (2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. (3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la alin. (2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.”

În ceea ce priveşte efectuarea unei arestări legale, împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute și reprimarea tulburărilor violente sau a insurecţiilor, aceste momente ţin în marea lor parte de activitatea poliţiei, adică a agenţilor statului, cărora legea astfel „le permite” „restrîngerea dreptului la viaţă” în vederea exercitării competenţelor lor funcţionale (inevitabil cu respectarea aumitor condiţii). Cadrul legal în materie este constituit din mai multe acte legislative printre care menţionăm în special: Legea cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului, nr. 320 din 27.12.2013 [8], Legea privind regimul armelor şi al muniţiilor cu destinaţie civilă, nr. 130 din 08.07.2012 [9] etc.

Sub acest aspect, precizăm că judecătorii de la Strasbourg realizeză un control extrem de riguros al raţiunilor care conduc agenţii statului la folosirea forţei letale, criteriul principal pe care îl folosesc fiind cel al proporţionalităţii mijloacelor folosite cu starea de pericol pe care o reprezentă persoana în cauză. Curtea europeană analizează in concreto circumstanţele particulare ale fiecărui caz, cum ar fi pericolul concret pe care îl reprezintă persoanele a căror viaţă este pusă în pericol, cadrul legal care autorizează folosirea forţei letale, pregătirea riguroasă (sau nu) a misiunii de către forţele de ordine, tipul de armanent folosit, modul concret în care este folosită forţa letală [10, p. 9].

Se poate conchide astfel, că admiterea restrîngerii dreptului la viaţă în anumite condiţii presupune inevitabil verificarea ulterioară a tuturor circumstanţelor pentru a se stabilit dacă au fost respectate limitele prevăzute de lege în acest sens, în caz contrar persoanele vinovate (indiferent de statut) urmînd a fi atrase la răspundere. Presupunem că anume sub această formă urmează să fie interpretată obligaţia statului de a „garanta dreptul la viaţă”, consacrată în Constituţie. Pr cale de consecinţă, suntem de părerea că atît art. 24, cît şi art. 54 alin. (3) din Legea Supremă a Republicii Moldova necesită a fi modificate şi completate.

Apreciem în mod deosebit propunerea prof. Gh. Costachi de a consacra în textul Constituţiei a unei formule din care să se reliefeze valoarea deosebită a vieţii fiecărui om pentru stat şi societate şi angajamentul acestuia de a proteja şi a apăra dreptul la viaţă. În acest sens, domnia sa propune următoarea formulă: „Fiecare persoană dispune de dreptul inviolabil la viaţă. Nimeni nu poate fi lipsit de viaţă în mod arbitrar. Statul este obligat să protejeze şi să apere viaţa fiecărui om.”), considerînd că un asemenea moment va servi drept o garanţie constituţională eficientă a realizării, protejării şi apărării dreptului în cauză [7, p. 63].

În concluzie accentuăm că art. 24 din Constituţia Republicii Moldova trebuie să conţină în mod necesar şi o expunere expresă a cazurilor în care se admite restrîngerea dreptului la viaţă. Respectiv, propunem modificarea şi completarea acestui articol după cum urmează (cu separarea implicită a acestuia de dreptul la integritate fizică şi psihică):

„Articolul 24 Dreptul la viaţă

(1) Fiecare persoană dispune de dreptul inviolabil la viaţă. Nimeni nu poate fi lipsit de viaţă în mod arbitrar. Statul este obligat să protejeze şi să apere viaţa fiecărui om.

(2) Restrîngerea dreptului la viaţă se admite doar în limitele legii în cazuri excepţionale precum: legitima apărare, efectuarea unei arestări legale, împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute și reprimarea tulburărilor violente sau a insurecţiilor.

(3) Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat.”

În mod corespunzător, necesită o reviziuire şi art. 54 alin. (3) din Constituţia Republicii Moldova, în vederea extinderii acţiunii acestuia şi asupra dreptului la viaţă. Deci, urmează a fi exclusă menţiunea art. 24 din excepţiile admise pentru instituţia restrîngerii exerciuţiului unor drepturi. La o privire de ansamblu, aceste modificări au menirea de a consolida garanţiile constituţionale ale dreptului la viaţă, care în condiţiile actuale sunt absolut necesare pentru accentuarea caracterului democratic şi de drept al statului Republica Moldova.

Referinţe bibliografice:

1. Avizul Curţii Constituţionale a Republicii Moldova asupra proiectelor de lege pentru modificarea art.24 alin.(3) din Constituţia Republicii Moldova Nr.2 din 22.09.2005. În: Monitorul Oficial al R.Moldova nr.129-131/12 din 30.09.2005.

2. Ball R. Absolute and non-derogable rights in international law. Human Rights Caw Centre, 21 July 2011. http://www.parliament.vic.gov.au/images/stories/committees/sarc/charter_ review/supplementary_info/263_-_Addendum.pdf.

3. Codul Penal al Republicii Moldova, nr. 985 din 18.04.2002. Republicat în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr. 41-44.

4. Constituţia Republicii Moldova – Comentariu. Chişinău: Arc, 2012.

5. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 12.08.1994, Nr. 1.

6. Convenţia europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Roma, 4 noiembrie 1950, amendată de Protocoalele nr. 11 şi 14, însoţită de Protocolul adiţional şi de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 şi 13. http://www.dri.gov.ro/documents/conventia %20pt%20prot%20dr%20omului%20si%20libert%20fundament.pdf.

7. Costachi Gh. Conţinutul dreptului la viaţă şi consacrarea acestuia în Constituţia Republicii Moldova. În: „5 ani de la crearea Mecanismului Naţional de Prevenire a Torturii în Republica Moldova”, Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice. Chişinău: S.n., 2013.

8. Legea cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului, nr. 320 din 27.12.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 42-47 din 01.03.2013.

9. Legea privind regimul armelor şi al muniţiilor cu destinaţie civilă, nr. 130 din 08.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 222-227 din 21.10.2012.

10. Manualul Drepturilor Omului. Bucureşti: Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), 2008.

11. Reisoğlu S. Right to Life. In: Journal Of International Affairs, December 1998 — February 1999, Volume III, Number 4. http://sam.gov.tr/wp-content/uploads/2012/02/ SafaReisoglu.pdf.

12. Балашов А. В. Конституционное право на жизнь в современной России. Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Казань, 2011.

13. Белобрагина Н.А. Ограничение конституционного права на жизнь. B: Пробелы в российском законодательстве, 2010, № 3.

14. Белобрагина Н.А. Право на жизнь: конституционно-правовой механизм обеспечения и защиты. Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 2012.

15. Глухарева Л.И. Механизм гарантий прав человека. B: Право и жизнь, 2000, № 27.

16. Конституция Российской Федерации: Проблемный комментарий / Отв. ред. В.А. Четвернин. М., 2004.

17. Конь Г.И. Обеспечение права на жизнь в решениях Межамериканского и Европейского судов по правам человека. B: Вестник МГУ. Серия 11. Право, 2006, № 6.

18. Романовский Г.Б. Теоретические проблемы права человека на жизнь: конституционно-правовое исследование. Автореферат диссертации на соискание ученой степени доктора юридических наук. М., 2006.

19. Ушамирский А.Э. Право военнослужащего на жизнь: теоретические и практические аспекты. B: Современное право, 2006, № 6.

20. Iacub I., Vasilache Al. Restrîngerea dreptului la viaţă. În: Legea şi Viaţa, 2013, nr. 12, p. 8-11.