IMUNITATEA ȘEFULUI DE STAT: EVOLUŢIE, CONŢINUT ŞI FORME - Верховенство права

TATARU Gheorghi — avocat, doctorand la Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

SUMMARY: The article contains an analysis of the institution of Head of State immunity, based on the theory of constitutional law, international law and interpretation of constitutional norms. After a brief overview of the historical evolution of the institution, the author analyzes forms of immunity, outlining the importance and distinction of the immunity of substantive law and procedural immunity.

REZUMAT: Articolul conţine o analiză a instituţiei imunităţii şefului de stat, prin prisma teoriei dreptului constituţional a dreptului internaţional şi a interpretării normelor constituţionale. După o scurtă expunere a evoluţiei istorice a instituţiei, sunt analizate formele imunităţii, fiind accentuată distincţia şi importanţa imunităţii de drept material şi a imunităţii procedurale.

РЕЗЮМЕ: В статье исследуется институт иммунитета главы государства, на основе теории конституционного права, международного права и толкования конституционных норм. После краткого обзора исторической эволюции института, автор рассматривает формы иммунитета, подчеркивая важность и различие между неприкосновенности материального права и процессуального иммунитета главы государства.

Introducere. În ultimul timp, în literatura de specialitate tot mai mult se insistă pe ideea că instituţia răspunderii şefului de stat decurge organic din principiul separaţiei puterilor în stat, din sistemul frînelor şi contrabalanţelor, fiind un factor de echilibrare a puterii preşedintelui [25, p. 7]. Pe de altă parte, răspunderea acestui demnitar de stat tot mai proeminent se reliefează pe fonul principiului fundamental al egalităţii tuturor în faţa legii şi a justiţiei, în cadrul unui stat de drept. Nu mai puţin importantă în context este şi practica societăţii internaţionale din ultimul secol, de condamnare a unor şefi de stat, găsiţi vinovaţi de comiterea unor grave crime de drept internaţional. Evident, din aceste perspective, de altfel destul de relevante, deosebit de actuală a devenit instituţia imunităţii şefului de stat, mai ales sub aspectul conţinutului şi limitelor sale, deoarece chiar dacă este văzută ca un instrument de protecţie a funcţiei, ea nu trebuie să servească drept un privilegiu personal al persoanei care deţine funcţia şi să-l absolvească totalmente de răspundere pentru faptele comise.

Scopul studiului. În lumina celor expuse, în prezentul studiu ne propunem o abordare a instituţiei imunităţii şefului de stat, inclusiv sub aspectul evoluţiei sale istorice, în vederea precizării conţinutului şi formelor acesteia.

Rezultate obţinute şi discuţii. Instituţia imunităţii şefului de stat a cunoscut o evoluţie remarcabilă, începînd cu recunoaşterea acesteia ca fiind una absolută, ajungînd în prezent a fi destul de limitată, moment reclamat în mare parte de principiul separaţiei puterilor şi de sistemul frînelor şi contrabalanţelor propriu regimului de organizare democratică a puterii în statul de drept. Aceeaşi evoluţie a fost parcursă de instituţia în cauză şi la nivel internaţional, ultimul secol marcînd radical transformarea acesteia.

Retrospectivă istorică. Potrivit opiniei majoritare, originile imunităţii şefului de stat rezidă în suveranitatea statului pe care îl reprezintă [15, p. 11]. Unii autori însă susţin că „dat fiind faptul că statul a fost considerat proprietatea exclusivă a suveranului, într-o măsură considerabilă, atributele personale de suveranitate ale monarhului au conferit şi statului calitatea de suveranitate” [22, p. 35].

Cel puţin la începuturi, instituţiei imunităţii nu îi corespunde, în mod obligatoriu, un fundament juridic solid. Astfel, pînă la distincta conturare a conceptelor de „stat” şi „suveran” (ce a avut loc în perioada sec. XV – XVII-lea), autoritatea suveranului era absolută, supremă. În consecinţă, în dreptul intern acesta era absolut imun faţă de jurisdicţia instanţelor. Din perspectiva dreptului internaţional, principiul reciprocităţii şi relaţiile dintre suverani a determinat recunoaşterea în mod absolut a imunităţii suveranului străin. Argumentul invocat a fost pe cît de simplist, pe atît de puternic – ar fi ilogic ca un suveran să nu poată răspunde niciodată în faţa instanţelor din statul său, dar să poată fi tras la răspundere într-un stat străin [15, p. 15].

Din punct de vedere teoretic, suportul pentru imunitatea absolută a şefului de stat a fost unul distinct, în funcţie de cele două domenii: dreptul intern şi dreptul internaţional. În domeniul dreptului internaţional, rădăcinile se găsesc în noţiunile tradiţionale privind relaţiile diplomatice dintre state, actorilor statali fiindu-le teamă că dacă ar exista derogări de la normele tradiţionale în raport de şefii de stat în exerciţiu, atunci ar fi o atmosferă de dezordine în comunitatea internaţională, în relaţiile internaţionale şi diplomaţie, în general [10, p. 9]. La nivelul dreptului intern, şeful de stat, tradiţional – monarhul, a fost mult timp deasupra legii, fiind greu de imaginat posibilitatea angajării răspunderii sale [15, p. 14-15].

Potrivit cercetătorilor [15, p. 15], prima fractură în monolitul imunităţii (absolute) a şefului de stat, o reprezintă procesul regelui Carol I Stuart al Angliei, care a fost trimis în judecată, fiind acuzat de trădare (conform actului de inculpare, regele era un tiran, trădător şi ucigaş, un duşman public şi nemilos al Angliei) şi condamnat la moarte (la data de 30 ianuarie 1649), chiar dacă nu exista la acea vreme nici un act normativ care să stabilească sau măcar să permită judecarea monarhului. O altă lovitură dată imunităţii absolute a şefului de stat a fost cazul regelui Ludovic al XVI-lea al Franţei, care în mod similar, a fost trimis în judecată pentru trădare, fiind ucis prin ghilotinare pe data de 21 ianuarie 1793.

Dincolo de aceste precedente, totuşi anume modificările de ordin economic, politic şi social evidenţiate de istorici au constituit un factor important ce a contribuit la nivel naţional la demiti-zarea persoanei suveranului, coborîndu-l în rîndul persoanelor de rînd, al plebei. Începînd cu aceste prime cazuri, instituţia şefului de stat (fie el şi un monarh absolut) a început să fie analizată şi în relaţie cu răspunderea juridică, precum şi cu posibila apărare a imunităţii şefului de stat [15, p. 16].

La nivel internaţional, schimbarea percepţiei a avut loc mai tîrziu, într-o manieră mult mai aproape de standardele de legalitate cerute de comunitatea internaţională. Pînă în sec. al XIX-lea, imunitatea şefului de stat (tratată în strînsă conexitate cu cea a statului) nu a cunoscut nicio breşă, în schimb, la începutul sec. al XX-lea, instituţia şefului de stat a început să sufere un proces lent, dar sigur de eroziune, întrucît în dreptul internaţional a început să se pună accent tot mai pregnant pe valorile individului, conturîndu-se şi o eventuală răspundere pentru încălcarea normelor de drept internaţional de către actorii statali. Totuşi, imputarea răspunderii şi în sarcina indivizilor este o idee modernă, ce a început să prindă rădăcini legitime în ultimele decenii [15, p. 17-18].

Înfiinţarea instanţelor penale internaţionale de la Nürnberg şi Tokio, precum şi apariţia unor instrumente internaţionale prin care se încearcă reprimarea unor grave infracţiuni de drept internaţional au evidenţiat disponibilitatea comunităţii internaţionale de a ajuta la evoluţia dreptului internaţional [2, p. 66], iar conceptele tradiţionale westphaliene de suveranitate au început să fie treptat înlocuite de valori ca drepturile omului şi răspunderea individuală, dintre care se remarcă prin importanţă cea a şefului de stat [15, p. 19].

Astfel, dacă iniţial, din mai multe considerente, regulile nescrise ale dreptului cutumiar sprijineau ideea unei imunităţi absolute a şefului de stat, atît la nivel naţional, cît şi internaţional, aceasta nu poate fi susţinută actualmente. În ultimele decenii, la nivel internaţional, comunitatea a început să adopte o poziţie tot mai strictă asupra instituţiei imunităţii şefului de stat, subliniind necesitatea recunoaşterii drepturilor victimelor gravelor încălcări ale drepturilor omului şi pavînd astfel, drumul spre imputarea acestor fapte în sarcina celor vinovaţi, fie ei chiar şeful de stat şi chiar dacă aceasta aduce cu sine o posibilă ameninţare la adresa normelor clasice de suveranitate [10, p. 9]. La nivelul dreptului intern, ţinînd seama de specificul fiecărui sistem juridic în parte, tendinţa este de a restrînge cît mai mult sfera de aplicabilitate a imunităţii şefului de stat, fie el în exerciţiu sau ulterior, nu doar în raport cu gravele violări ale drepturilor omului, ci şi infracţiuni de natură economică de mare gravitate sau chiar de drept comun [15, p. 22].

În spaţiul românesc, imunitatea şefului de stat s-a impus atît datorită unei tradiţii istorice existente în dreptul comparat, cît şi a unei necesităţi [8, p. 300], inclusiv practice de a se realiza la un bun nivel activitatea de şef de stat [1, p. 211].

Pe linia unei tradiţii seculare, în monarhii, şeful statului se bucură atît de iresponsabilitate politică în faţa Parlamentului, cît şi de o iresponsabilitate absolută în materie penală. În monarhiile absolute, această regulă a apărut ca urmare a faptului că şeful statului era în acelaşi timp legiuitor şi judecător suprem, astfel încît, în structura statului, el se plasa deasupra legilor [8, p. 300].

Instituţia imunităţii şefului de stat s-a putut menţine şi în monarhiile constituţionale, dat fiind că, în regimurile parlamentare, actele monarhului nu sunt valabile decît cu contrasemnătura unui ministru, care, prin aceasta, îl degajează de răspundere şi devine el răspunzător. Atît în republicile cu regim prezidenţial, cît şi în cele cu regim parlamentar, regula imunităţii şefului de stat s-a menţinut ca urmare a necesităţii de a se crea un organ plasat deasupra luptelor politice şi sustras presiunilor, şicanelor şi răzbunărilor partizane. În aceste ţări, însă regula s-a păstrat într-o formă atenuată, în sensul că ea scuteşte de răspundere şeful de stat pentru infracţiunile săvîrşite în exerciţiul funcţiunii, cu excepţia înaltei trădări, dar nu şi pentru celelalte infracţiuni [8, p. 300-301].

Definiţii şi precizări conceptuale. Atît în dreptul comparat, cît şi în dreptul intern, nu există o definiţie a conceptului de imunitate în general şi, cu atît mai puţin, a instituţiei imunităţii şefului de stat, deşi noţiunea este regăsită în textele Constituţiilor din majoritatea sistemelor de drept, precum și în numeroase instrumente internaţionale [10, p. 28-29].

Din punct de vedere etimologic, termenul „imunitate” provine din limba latină („immunitas”, „immunitatis”), traducîndu-se ca „liberare”, „absolvire”, „independent”, „nesusceptibil” [20, p. 15] (într-o altă opinie – scutire de sarcini publice [15, p. 36]). În context juridic, „imunitatea” în cel mai larg sens înseamnă scoaterea unui anumit cerc de subiecţi de drept de sub acţiunea regulilor general obligatorii.

În general, imunitatea a fost considerată atît la nivelul dreptului naţional, cît şi al celui internaţional, ca o excepţie sau excludere de la exercitarea jurisdicţiei, în considerarea statutului entităţii, fie el statul sau o persoană anume desemnată [18, p. 10].

În doctrina românească, imunitatea, ca instituţie juridică, este privită ca o modalitate de ocrotire acordată anumitor persoane, menită a-i proteja pe aceştia de presiuni, abuzuri ori procese şicanatorii îndreptate împotriva lor, în cadrul exercitării mandatului pe care îl au de îndeplinit, avînd drept scop asigurarea libertăţii şi independenţei exercitării drepturilor şi obligaţiilor constituţionale şi legale şi protejarea lor împotriva urmărilor judiciare abuzive [7, p. 23-24; 13, p. 329].

În context, prof. român I. Deleanu formulează cel mai exact definiția imunității, apreciind că acestea sunt reguli derogatorii de la cele de drept comun și au ca scop asigurarea independenţei persoanei în exercitarea mandatului său și punerea lui sub protecţie faţă de acte sau fapte abuzive ale autorităţilor administrative, judiciare sau ale persoanelor fizice [9, p. 147].

În doctrina rusă, imunitatea este definită ca un tip distinct de privilegii, legate de absolvirea unor persoane (prevăzute de normele dreptului internaţional, Constituţie sau alte legi), de anumite obligaţii şi răspundere, în vederea exercitării de către acestea a funcţiilor cu care sunt învestite [23, p. 12]. Specificul imunităţii ca tip distinct de privilegii constă în faptul că ea oferă drepturi suplimentare sau eliberează de anumite obligaţii doar în sfera realizării răspunderii juridice. Respectiv, nu presupune nici un fel de alte beneficii sociale sau materiale [26, p. 9].

Ca categorie generală, imunitatea juridică reprezintă o excepţie în sfera răspunderii juridice, stabilită în norme speciale cu scopul de a spori protecţia juridică a unui anumit cerc de subiecţi pentru asigurarea eficienţei activităţii lor desfăşurate în vederea exercitării unor importante funcţii statale şi sociale [24, p. 112].

În doctrina autohtonă, imunitatea este văzută ca un privilegiu special, menirea socială principală a căruia constă în a garanta protecţia subiecţilor speciali faţă de atentate nejustificate (ilegale), independenţa lor şi exercitarea funcţiilor sociale şi statale de către aceştia. Statul, în scopul realizării corespunzătoare a competenţelor sale este cointeresat în instituirea imunităţii ca un element necesar al statutului juridic al anumitor subiecţi de drept [19, p. 129].

Importanţa şi utilitatea imunităţii într-un stat democratic este necesară, deoarece se simte nevoia unei protecţii speciale a reprezentanţilor poporului în cadrul exercitării mandatului acestora [14, p. 793-794]. Indiferent că este preşedintele unei republici sau un monarh constituţional, instituţia imunităţii îşi găseşte justificare în considerente de oportunitate politică. Astfel, şeful statului înainte de a fi o persoană este o instituţie cu cea mai înaltă autoritate de stat. Or, pentru păstrarea autorităţii ei, este bine să nu se poată aduce atingere persoanei care reprezintă instituţia. Imunitatea acordată preşedintelui este tocmai de natură să oprească unele abuzuri, şicane ori altfel astfel de modalităţi în care se poate ştirbi autoritatea pe care trebuie să o impună o asemenea funcţie de stat [14, p. 794].

Astfel, pentru ocrotirea autorităţii se impune cu necesitate protejarea persoanei care reprezintă instituţia publică [7, p. 26], însă această garanţie de care se bucură demnitarul trebuie privită şi înţeleasă ca o prerogativă a funcţiei în vederea îndeplinirii normale a mandatului şi sub nicio formă aceasta nu trebuie să se transforme într-un privilegiu de care Preşedintele să se folosească pentru satisfacerea ori atingerea unor interese personale, exterioare mandatului şi care ar nesocoti implicit prevederile Constituţiei [16, p. 133].

În Republica Moldova, imunitatea şefului statului este prevăzută la nivel constituţional în art. 81 alin. (2) din Constituţia Republicii Moldova [4], potrivit căruia: „Preşedintele Republicii Moldova se bucură de imunitate, în sensul că acesta nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile sale exprimate în exercitarea mandatului.

Imunitatea şefului statului se concretizează în imposibilitatea instanţelor judecătoreşti de a trage la răspundere juridică pe persoana fizică care îndeplineşte această înaltă demnitate publică [6, p. 180-181]. În realitate, imunitatea este acordată şefului statului pentru ca acest înalt demnitar să-şi poată îndeplini mandatul încredinţat de către membrii organului reprezentativ suprem al poporului din Republica Moldova. Ea se referă numai la opiniile exprimate în exercitarea acestei demnităţi publice şi priveşte exclusiv perioada de timp aferentă exercitării mandatului prezidenţial. Toate opiniile şi actele care nu prezintă relevanţă sub aspect juridico-penal nu pot constitui temeiuri pentru promovarea unor acţiuni în instanţă [6, p. 181]. În cazul în care şeful statului săvîrşeşte o infracţiune atunci Parlamentul îi poate ridica imunitatea cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleşi. Punerea sub acuzare în această situaţie este echivalentă practic cu ridicarea imunităţii Preşedintelui [6, p. 182].

În interpretarea extinctivă a cercetătorilor autohtoni, alin. (2) al art. 81 din Constituţie acordă persoanei ce exercită funcţia de Președinte al Republicii imunitate împotriva oricărui abuz exercitat împotriva sa sau a familiei sale de alte persoane, inclusiv de cele publice. Reglementarea constituţională a imunităţii Președintelui este justificată de necesitatea protecţiei mandatului acestuia, ca o garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale și, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept [5, p. 310].

Formele imunităţii. Referitor la formele imunităţii, în literatura de specialitate nu poate fi atestată o viziune unică.

Una din cea mai importantă clasificare a instituţiei imunităţii în general, este realizată în funcţie de izvorul care stă la originea acesteia, în baza căruia se face distincţie între imunitatea de dreptul intern şi imunitatea de drept internaţional [21, p. 219]

Tradiţional, sunt considerate imunităţi de drept intern imunitatea şefului de stat şi, respectiv, cea a parlamentarilor, în timp ce imunitatea diplomatică este prototipul imunităţilor de drept internaţional. Pentru încadrarea corectă a imunităţii într-o categorie sau alta se consideră că este necesar a se face apel la izvorul instrumentului normativ (sau cutumiar) aplicat de instanţa în faţa cărei este dedus judecăţii cazul, precum şi la însăşi caracterul forului judiciar implicat. Astfel, dacă forul judiciar decizional este, de exemplu, instanţa competentă a statului ale cărui interese le reprezintă inculpatul, vom fi în faţa unei imunităţi de drept intern, instanţa respectivă aplicînd prevederile dreptului intern (ale Constituţiei şi ale Codului Penal). Dacă, forul judiciar implicat va fi o instanţă penală internaţională sau chiar o instanţă penală a altui stat decît cel al cărui resortisant este inculpatul, atunci acest for va aplica regulile dreptului internaţional sau prevederile dreptului cutumiar internaţional cristalizate în domeniu [15, p. 24].

Potrivit cercetătorului V. Zaporojan, imunitatea Preşedintelui se exprimă sub două forme [5, p. 310]:

individuală, ce-i asigură Președintelui și familiei sale securitatea fizică și psihică;
decizională, ce-i asigură Președintelui inviolabilitatea faţă de orice acţiuni prezente sau viitoare pentru opiniile expuse și deciziile asumate în exercitarea mandatului.

Imunitatea individuală este o garanţie acordată de constituantă Președintelui pentru ca acesta să slujească interesului public cu imparţialitate și obiectivitate, întru exercitarea cu bună credinţă, fără griji și implicaţii externe în viaţa sa și a familiei sale. În acest scop, Legea privind asigurarea activităţii Președintelui Republicii Moldova [11] obligă serviciile abilitate (Serviciul de Protecţie și Pază de Stat, aflat în subordinea Președintelui) să asigure securitatea Președintelui și a membrilor familiei sale [20, p. 16].

Al doilea aspect al imunităţii ţine de garantarea libertăţii decizionale și de exprimare a Președintelui în exercitarea atribuţiilor constituţionale. În activitatea sa, Președintele trebuie să se bucure de o reală libertate de gîndire, expresie și acţiune, astfel încît să-și exercite mandatul în mod eficient. Dacă pentru unele demnităţi de stat prima formă a imunităţii este supusă criticii, fiind considerată ca un privilegiu, cea de-a doua formă este menţinută în toate sistemele democratice. Imunitatea, în cele două forme, protejează Președintele Republicii de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea și siguranţa în exercitarea drepturilor și a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei și legislaţiei în vigoare [5, p. 310].

O a treia formă de imunitate recunoscută Preşedintelui Republicii Moldova este imunitatea diplomatică, stipulată în Legea privind asigurarea activităţii Președintelui Republicii Moldova [11] şi alte legi, care vizează, în mod special, protecţia Preşedintelui dincolo de hotarele ţării [20, p. 17]. Important este că în caz de expirare a mandatului, de demisie sau de imposibilitate definitivă de exercitare a atribuţiilor, potrivit legii citate, Preşedintele Republicii Moldova îşi păstrează în continuare imunitatea individuală (prin continuarea asigurării securităţii acestuia) (art. 12) şi pe cea diplomatică (art. 16). Dreptul la aceste imunităţi şi alte garanţii acordate de lege este privat în cazul în care Preşedintele Republicii Moldova este demis în condiţiile art.89 din Constituţia Republicii Moldova (art. 17 din Lege) [20, p. 17].

O abordare destul de amplă a formelor imunităţii şefului de stat poate fi atestată la cercetătorul român D. Niţu, care identifică în context următoarele categorii [15, p. 38-40]:

imunitate de drept intern şi imunitate de drept internaţional (forme expuse ceva mai sus);
imunitate funcţională şi imunitate generală sau absolută, forme ce se deosebesc în baza limitei materiale a efectelor imunităţii. Imunitatea funcţională este limitată la faptele comise în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei al cărei corolar este imunitatea, în timp ce imunitatea absolută are o sferă generală de cuprindere, intrînd sub incidenţa ei toate faptele comise, fără a avea vreo relevanţă conexitatea cu atribuţiile de serviciu. Această clasificare, avînd ca punct de reper natura infracţiunii presupus a fi comise de titularul funcţiei oficiale are relevanţă doar în contextul dreptului penal material. Imunitatea şefului de stat în spaţiul românesc a cunoscut o evoluţie în timp în funcţie de forma de guvernămînt şi de regimul politic, fiind iniţial una absolută şi ajungînd ca la ora actuală să fie una funcţională, limitată la faptele comise în exerciţiul funcţiei [21, p. 220].
imunitate de drept material şi imunitate de drept procesual (într-o altă opinie, inviolabilităţi şi imunităţi [17, p. 181]), forme ce se deosebesc în funcţie de natura izvorului care le reglementează, considerată fiind ca principala clasificare a imunităţii.

Reţinîndu-ne atenţia asupra acestei ultime clasificări, precizăm că imunităţile ar corespunde dreptului material, excluzînd răspunderea penală a persoanei (fie pentru toate infracţiunile, cînd este absolută, fie doar pentru cele comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cînd este funcţională), în timp ce inviolabilităţile ar corespunde procedurii penale, fiind obstacole de formă în calea începerii sau continuării procesului penal, avînd un caracter relativ, în sensul că pot fi înlăturate în anumite condiţii. Mai succint, imunitatea desemnează instituţia de drept material, iar inviolabilitatea cea de drept procesual [15, p. 39-40].

Imunitatea de drept material (funcţională sau absolută, după caz) mai este cunoscută şi sub denumirea de imunitate substanţială, organică, materială, imunitate de jurisdicţie penală sau imunitate ratione materiae. Ea este acordată în considerarea faptului că şeful de stat este principalul agent oficial al statului şi, astfel, actele pe care le comite (în exerciţiul funcţiei sau în general) nu îi sunt imputabile lui ci, trebuie atribuite statului.

În literatura de specialitate, imunităţii materiale îi sunt recunoscute asemenea atribute precum: „mijloc de protecţie” [7, p. 23], „trăsătură a mandatului” [3, p. 95], „neresponsabilitate penală” [12, p. 42], „o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale” [15, p. 45].

La rîndul său, imunitatea procedurală este întîlnită sub denumirea de imunitate personală sau imunitate ratione personae. Aceasta se fundamentează pe necesitatea de a asigura buna desfăşurare a activităţii şefului de stat. Orice interferenţă cu desfăşurarea atribuţiilor acestei persoane cînd se află în exerciţiul funcţiei, pe perioada mandatului poate aduce atingere, datorită poziţiei funcţiei sale în ierarhia constituţională, însuşi bunului mers al statului ale cărui interese această persoană le reprezintă [15, p. 41].

Necesitatea realizării distincţiei între cele două tipuri de imunitate este esenţială, susţin cercetătorii [15, p. 41-42], întrucît în considerarea fiecăreia apar diferite consecinţe pe plan legal. Astfel, referitor la imunitatea ratione materiae, trebuie luat în consideraţie faptul că:

fiind o instituţie de drept material, implică faptul că se va ajunge la fondul cauzei, şi, odată constatată existenţa imunităţii, deşi aceasta nu va conduce la achitare, fapta comisă nu va fi imputată persoanei, iar răspunderea sa penală nu va fi angajată;
de regulă, cel puţin în materia imunităţii prezidenţiale, ea se referă la acte oficiale, comise în exercitarea aribuţiilor de serviciu;
nu încetează la finele mandatului sau perioadei de exercitare a funcţiei, ci va continua să subziste cu titlu permanent;
produce efecte erga omnes, fiind opozabilă oricărui organ judiciar, indiferent de competenţă, statut sau regim.

În privinţa imunităţii procedurale, situaţia este diferită, deoarece:

reprezintă o instituţie de drept procesual penal şi are o sferă temporală limitată, încetînd la data împlinirii mandatului sau eliberării din orice motiv din funcţie;
are o sferă materială de aplicabilitate teoretic absolută, intrînd sub incidenţa ei toate actele (oficiale sau private), comise înainte sau pe parcursul mandatului, asigurînd o inviolabilitate absolută;
unicul element de asemănare cu imunitatea materială este că, în principiu, în cazul şefului de stat, atît timp cît este recunoscută, imunitatea va fi opozabilă cu titlu general.

Importanţa distincţiei dintre cele două forme de imunităţi îşi demonstrează relevanţa mai ales în ipoteza în care ele se suprapun. De ex., cazul unui şef de stat, care a comis infracţiuni în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu. În acest caz, cele două imunităţi coexistă şi se suprapun, pe perioada duratei mandatului. Pe această durată va funcţiona imunitatea procedurală, care îşi produce efectele în mod absolut. Ulterior încetării mandatului va înceta, de asemenea, şi protecţia absolută a imunităţii procedurale, analiza mutîndu-se pe imunitatea funcţională şi pe modul în care aceasta îşi produce efectele. Astfel, în măsura în care fapta dedusă judecăţii constituie un act oficial, comis în sfera atribuţiilor de şef de stat va funcţiona imunitatea funcţională, în mod general şi perpetuu, iar în caz contrar, procesul va putea intra pe fond, determinînd pronunţarea unei soluţii de achitare sau de condamnare [15, p. 42-43].

În concluzie, este important de precizat că dacă imunitatea de drept material este una absolută pentru acţiuni concrete, expres prevăzute de lege/Constituţie, temporal fiind valabilă doar în perioada exercitării mandatului (fiind catalogată drept „o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale” [p. 45]), atunci imunitatea procedurală reprezintă doar o cauză specială care împiedică demararea oricărei proceduri sau suspendă o procedură deja începută contra şefului de stat, astfel spus împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, în funcţie de momentul în care devine incidentă.

Bibliografie:

Benditer I., Muraru I. Drept constituţional. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1982.
Borghi A. L’immunité des dirigeants politiques en droit international. Genève: Helbing&Lichtenhahn, Basel, 2003. 560 p.
Constantinescu M., Muraru I. Drept parlamentar. Bucureşti: Gramar, 1994.
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în vigoare din 27.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova.08.1994. nr. 1
Constituția Republicii Moldova: comentariu/ coord. de proiect: Kl. Sollfrank; red.: N. Pîrțac, L. Țurcanu. Chişinău: Arc, 2012 (Tipografia „Europress“). 576 p.
Curpăn V.S. Tratat de drept constituţional român. II. Bacгu: Rovimed Publishers, 2011. 878 p.
Deaconu Ş. Cîteva aspecte de natură constituţională privind răspunderea Preşedintelui României. În: Dreptul. 2007. n 12. p. 23-24.
Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p. 300.
Deleanu I. Drept constituţional și instituţii politice, vol. 2, Editura Chemarea, Iași, 1993.
Kolodkin R.A. Preliminary report on immunity of State officials from foreign criminal jurisdiction. International Law Commission, Sixtieth session, Geneva, 5-6 mai, 7-8 august 2008. – apud Niţu D. Imunitatea şefului de stat în dreptul penal. Bucureşti: Universul Juridic, 2012, 612 p.
Legea privind asigurarea activităţii Preşedintelui Republicii Moldova, 1111 din 11.03.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 16-17 din 13.03.1997.
Lorincz A.-L. Urmărirea penală. Restrîngerea imunităţii. În: Revista de drept penal. 2009. n 2.
Muraru I., Constantinescu M. Drept parlamentar românesc. Bucureşti: All Beck, 2005. 447 p.
Muraru I., Tănăsescu E.S. (coord.) Constituţia României. Comentariu pe articole. Bucureşti: C.H. Beck, 2008.
Niţu D. Imunitatea şefului de stat în dreptul penal. Bucureşti: Universul Juridic, 2012. 612 p.
Paşca V. Prolegomene în studiul dreptului penal. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2000. 213 p.
Pop T. Drept penal comparat. Partea generală. Cluj-Napoca: Ed. Tipografia „Ardealul”, 1923.
Przetacznik F. Protection of Officials of Foreign States according to International Law. Martinus Nijhoff Publishers, Haga – Boston — Londra, 1983.
Railean P. Esenţa şi importanţa activităţii jurisdicţionale în asigurarea legalităţii în statul de drept. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2014. 201 p.
Slipenski B. Imunitatea şefului de stat: conţinut şi limite. În: Jurnalul Juridic Naţional: teorie şi practică. 2015. n 4. p. 14-18.
Streteanu F. Tratat de drept penal. Partea generală. I. Bucureşti: C.H. Beck, 2008.
Watts A. The Legal Position in International Law of Head of State, Heads of Governemts and Foreigh Ministers. In: Recueil des Cours, 1994, III, vol. 34. [resurs electronic]: http://opil.ouplaw.com/view/10.1093/law:epil/9780199231690/law-9780199231690-e1417?prd=EPIL. (accesat la 14.06.2016)
Малько А.В. Правовые иммунитеты. B: Правоведение. 2000. №6 (233). p. 11-22.
Потапов Д. Правовой иммунитет и соблюдение принципа равенства перед законом: проблемы юридической доктрины. B: Право и управление. XXI век. 2013. №3 (28). p. 112-116.
Рунец С. В. Ответственность главы государства (Россия и зарубежный опыт). Автореф. дис. канд. юрид. наук. М., 2008. 22 p.
Суменков С.Ю. Привилегии и иммунитеты как общеправовые категории: Автореферат диссертации на соискание научной степени кандидата юридических наук. Саратов, 2002.