Rolul şi valoarea justiţiei constituţionale în statul de drept - Верховенство права

Railean Petru — doctor în drept, ex-judecător al Curţii Constituţionale a Republicii Moldova

REZUMAT: Pilonul central al ordinii şi legalităţii într-un stat de drept este indubitabil Constituţia, eficienţa căreia depinde în cea mai mare parte de activitatea Curţii Constituţionale. Anume instanţa de jurisdicţie constituţională este chemată să asigure supremaţia şi protecţia Constituţiei atît prin intermediul exercitării controlului constituţionalităţii, cît şi prin ampla propagare şi reala ocrotire a valorilor supreme consacrate în Legea Supremă, contribuind astfel într-o manieră excepţională la formarea şi dezvoltarea conştiinţei şi a culturii constituţionale, fără de care este de neconceput regimul legalităţii şi al constituţionalităţii într-un stat de drept.
În prezentul studiu se propune o abordare terminologică şi de esenţă a justiţiei constituţionale şi a conceptelor strîns legate de aceasta, care îi formează conţinutul, în vederea elucidării rolului şi valorii sale în statul de drept contemporan.

SUMMARY: Central pillar of order and legality in a rule of law is undoubtedly the Constitution, the effectiveness of which depends largely on the activity of the Constitutional Court. Namely the court of constitutional jurisdiction is called upon to ensure supremacy and protection of the Constitution through exercise the control of constitutionality and through extensive propagation and real protection of supreme values enshrined in the supreme law, thus contributing in a exceptional manner to forming and development of constitutional consciousness and constitutional culture, without which it is inconceivable regime of legality and constitutionality of a rule of law. In this study, we propose an approach to terminology and essence of constitutional justice and closely related concepts that form its content, in order to elucidate its role and value in contemporary rule of law.

РЕЗЮМЕ: Основа закона и порядка в правовом государстве, несомненно, является Конституция, эффективность которой зависит главным образом от деятельности Конституционного Суда. Именно суд конституционной юрисдикции обязан обеспечивать соблюдение и защиту Конституции путем осуществления конституционного контроля, а также путем распространения и защиты конституционных ценностей, тем самым способствуя развитию конституционной культуры, без которой немыслим режим законности и конституционности в правовом государстве.
В данном исследовании предлагается терминологический и сущностный подход к конституционному правосудию и тесно связанными с ним понятиями, которые формируют его содержание, с целью выяснения его роли и значение в современном правовом государстве.

Introducere. Este dificil a spune cînd a apărut termenul de justiţie constituţională, însă de la apariţia sa practic nu au încetat preocupările specialiştilor de a-l defini şi a-i elucida conţinutul, acesta fiind susceptibil de mai multe înţelesuri. În acelaşi timp, şi menirea unei asemenea forme de justiţie a variat în funcţie de înţelesul concret care i s-a dat.

În prezent, dată fiind complexitatea vieţii sociale, politice şi juridice a societăţii, valoarea socială deosebită recunoscută Constituţiei ca Lege Supremă a ţării, precum şi necesitatea tot mai pronunţată de asigurare a regimului legalităţii şi constituţionalităţii, a devenit tot mai pronunţată actualitatea şi oportunitatea identificării locului şi valorii justiţiei constituţionale în cadrul statului cu scopul final de a spori eficienţa practică a acesteia [14, p. 476; 15, p. 4].

Scopul studiului. Pornind de la cele enunţate, în prezentul studiu ştiinţific ne propunem o abordare terminologică şi de esenţă a justiţiei constituţionale şi a conceptelor strîns legate de aceasta, care îi formează conţinutul, în vederea elucidării rolului şi valorii sale în statul de drept contemporan.

Rezultatele obţinute şi discuţii. Se consideră că pentru prima dată sintagma a fost propusă de către H. Kelsen şi Ch. Einsenmann, care o înţelegeau ca „garanţia jurisdicţională a supremaţiei Constituţiei” [7, p. 28] sau „o formă de justiţie sau, mai exact, de jurisdicţie care priveşte legile constituţionale” fără de care constituţia nu e decît „un program politic, obligatoriu numai moralmente” [4, p. 291].

În încercarea de a defini sintagma, prof. I. Deleanu susţine că s-ar putea spune, bunăoară, că justiţia constituţională este acea formă de justiţie care se înfăptuieşte pe baza şi în cadrul Constituţiei. Este greu însă de delimitat astfel termenul de justiţie constituţională de celelalte forme de justiţie care, de asemenea – mai întîi sau poate în cele din urmă –, se înfăptuiesc tot pe baza şi în cadrul Constituţiei. Prin urmare, locuţiunea justiţie constituţională reclamă un sens propriu, distinctiv [1, p. 9].

Într-o definiţie de dicţionar, justiţia constituţională apare ca „ansamblul instituţiilor şi tehnicilor prin intermediul cărora este asigurată, fără restricţii, supremaţia Constituţiei” [3, p. 556]. Această definiţie se consideră că cumulează cîteva din componentele complementare ale justiţiei în cauză [1, p. 9-10], precum:

justiţia constituţională – ca de altfel, în general, justiţia – se realizează prin intermediul unui organ înzestrat cu o parte de justiţie (aspectul instituţional).
justiţia constituţională se realizează prin anumite mijloace sau în anumite forme care, deşi, prezintă unele trăsături comune cu mijloacele sau formele altor genuri de justiţie, ori împrumută tehnicile acestora, au totuşi elemente specifice şi exclusive (aspectul procedural).
scopul justiţiei constituţionale – care determină de fapt modul de organizare a instanţei chemată să o înfăptuiască şi procedura de activitate a acesteia – este, în cele din urmă, asigurarea supremaţiei Constituţiei, sancţionarea ei ca factor structurant în sistemul normativ juridic naţional, „sacralizarea” ei la vîrful piramidei ordinii juridice interne.

O definiţie mai completă propune M. Fromont: „Justiţia constituţională este acea activitate sau funcţie exercitată în formă jurisdicţională de către un organ independent, avînd caracteristicile unei jurisdicţii” [6, p. 2].

Apare astfel, distincţia dintre noţiunea de „justiţie constituţională” şi „jurisdicţie constituţională”. În timp ce prima desemnează activitatea statală organizată de verificare a conformităţii constituţionale a unor norme sau proceduri, cea de-a doua reprezintă organul sau autoritatea prin care se realizează această activitate [5, p. 211]. Termenul de „jurisdicţie constituţională” trimite la activitatea cu caracter jurisdicţional a acestei autorităţi, la competenţa ei de a „spune dreptul” cu privire la conformitatea legilor sau a altor proceduri cu prevederile Constituţiei. Jurisdicţia constituţională este, aşadar, autoritatea care exercită activitatea complexă de justiţie constituţională, beneficiind de o competenţă specială şi specializată acordată prin Constituţie [16, p. 30].

O explicaţie a „sensului juridic” al justiţiei constituţionale este oferită de Ch. Einsenmann, care arată că acest sens juridic este de a „garanta repartizarea competenţelor între legislaţia ordinară şi legislaţia constituţională”, de a asigura respectarea ierarhiei sistemului de norme de ordinea statală. Acesta este considerat, în doctrina franceză, elementul decisiv de identificare a „justiţiei constituţionale”. Astfel, dacă în sfera de competenţă a unei jurisdicţii intră garantarea repartizării competenţei între legislaţia ordinară şi cea constituţională, această jurisdicţie exercită activitatea de justiţie constituţională [5, p. 212].

Potrivit cercetătorilor I. Muraru şi M. Constantinescu, în doctrina contemporană poate fi atestată preferinţa pentru folosirea metonimică a termenului „justiţie constituţională”, pentru a desemna, de fapt, organul de jurisdicţie constituţională – Curtea Constituţională. Cu toate acestea, formularea „justiţie constituţională” este considerată a fi prea generală. Ea nu exprimă cu exactitate nici autoritatea competentă şi nici competenţa acesteia, aşa cum rezultă din reglementările constituţionale şi legale, fiind astfel susceptibilă de mai multe înţelesuri. Astfel, dacă în sensul clasic justiţia înseamnă a face dreptate şi presupune existenţa unui litigiu, din examinarea dispoziţiilor constituţionale privind competenţa Curţii rezultă că, uneori, nu sîntem în prezenţa unor litigii, iar procedurile folosite de către Curte nu sînt totdeauna jurisdicţionale. Respectiv, expresia este mai mult convenţională şi, desigur, poate fi folosită pentru că permite un limbaj simplu într-un domeniu unde, pe un fond comun de competenţe, există şi unele diferenţieri [10, p. 10].

În viziunea noastră, dificultatea definirii conceptului de justiţie constituţională derivă din însăşi complexitatea justiţiei ca noţiune. În sens larg, însă prin justiţie constituţională urmează să înţelegem atît jurisdicţia constituţională („în persoana” Curţii Constituţionale), cît şi competenţa acesteia de exercitare a controlului constituţionalităţii, scopul final al căruia fiind asigurarea legalităţii constituţionale (constituţionalităţii) [15, p. 5].

Strîns legată de justiţia constituţională este noţiunea de control al constituţionalităţii legilor – expresie deja încetăţenită. Deşi sugestivă şi sub un anumit aspect imanentă, expresia nu este totuşi adecvată, întrucît controlul constituţionalităţii legilor reprezintă totuşi doar una dintre tehnicile puse la dispoziţia justiţiei constituţionale, moment ce poate fi dedus din următoarele atribuţii ce revin justiţiei constituţionale [3, p. 557-558]:

— asigurarea autenticităţii manifestărilor de voinţă ale poporului suveran;

— respectarea pe verticală şi pe orizontală a competenţelor conferite prin constituţie diferitor autorităţi publice (altfel spus, controlul echilibrului între autorităţile publice);

— protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului;

— soluţionarea unora dintre problemele contencioase date prin constituţie în competenţa justiţiei constituţionale (spre ex., atribuţii de contencios electoral).

Respectiv, expresia „control al constituţionalităţii legilor” desemnează activitatea organizată de verificare a conformităţii legilor cu Constituţia. Ca instituţie a dreptului constituţional, „controlul constituţionalităţii legilor” cuprinde ansamblul normelor privitoare la autorităţile competente de a exercita această verificare, la procedurile aplicabile şi la măsurile ce pot fi luate după realizarea acestor proceduri [16, p. 31; 11, p. 89]. Într-o altă viziune, „controlul constituţionalităţii legilor” presupune ansamblul dispoziţiilor normative, prin care se organizează verificarea conformităţii cu Constituţia, atît a fiecărei legi, în totalitatea ei, cît şi a fiecărei prevederi dintr-o lege şi, drept consecinţă, înlăturarea legii sau a dispoziţiei dintr-o lege, a căror neconformitate cu Constituţia a fost constatată [8, p. 9].

Reţinîndu-ne atenţia şi asupra acestei categorii, considerăm necesar a distinge sintagma „controlul constituţionalităţii legilor” de „controlul constituţionalităţii” (întîlnit în doctrină şi ca „control constituţional” [13, p. 23-24]), cu precizarea că acestea se află în raport de la parte la întreg. Controlul constituţionalităţii este o categorie mai largă (cuprinzînd în sine controlul constituţionalităţii legilor) şi, în viziunea noastră, constituie esenţa activităţii jurisdicţionale exercitate de către Curtea Constituţională. Cu alte cuvinte, Curtea îşi exercită atribuţiile sale funcţionale prin intermediul realizării controlului constituţionalităţii [15, p. 5-6; p. 482].

Un alt termen, tot mai frecvent utilizat în literatura de specialitate, este „contenciosul constituţional”. Această noţiune trimite la ideea de litigiu, conflict juridic sau contestaţie. Contenciosul constituţional poate fi înţeles în două sensuri:

— într-un sens larg, acesta cuprinde orice conflict juridic de natură constituţională [9, p. 26]: contenciosul electoral, conflictele între autorităţi („contenciosul separaţiei orizontale a puterii”), conflictele între federaţie şi statele membre („contenciosul separaţiei verticale a puterii”) şi contenciosul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

— într-un sens restrîns (cel mai frecvent utilizat în doctrină şi practică), contenciosul constituţional se identifică cu procedurile de control al constituţionalităţii legilor, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, anterior sau posterior intrării în vigoare a legii.

Contenciosul constituţional are un caracter predominant obiectiv. Ceea ce se contestă este legitimitatea unei norme din punctul de vedere al conformităţii ei cu Constituţia. Cu toate acestea, mai ales în cadrul formelor de acces al persoanelor la justiţia constituţională, contenciosul constituţional păstrează şi o dimensiune subiectivă, în măsura în care acest acces este subordonat existenţei unui interes. Unii autori au afirmat că, în cazul contenciosului constituţional, aspectul „contencios” nu este atît de pronunţat ca urmare a „numărului uneori indefinit de părţi, de litigii şi deoarece natura jurisdicţională a instanţei însărcinate cu acest contencios este uneori subiect de discuţii” [9, p. 26].

Cercetătorul G. Drago defineşte contenciosul constituţional ca fiind „ansamblul litigiilor asupra unei contestaţii a constituţionalităţii actelor subordonate Constituţiei, precum şi procedeele şi tehnicile care au ca obiect soluţionarea acestor contestaţii” [2, p. 13].

O definiţie mai restrînsă propune D. Turpin, potrivit căruia contenciosul constituţional „se limitează la deciziile jurisdicţiei costituţionale” [17, p. 17-18]. Această definiţie, potrivit cercetătoarei B. Selejan-Guţan prezintă inconvenientul de a nu include ansamblul normelor care conduc la pronunţarea deciziilor menţionate, norme care fac parte din contenciosul constituţional ca instituţie a dreptului constituţional. Respectiv, ea defineşte contenciosul constituţional ca fiind ansamblul regulilor, instituţiilor şi procedurilor în care se circumscrie soluţionarea de către autoritatea de jurisdicţie constituţională, prin decizii obligatorii, a conflictelor cu caracter constituţional [16, p. 32-33].

Generalizînd noţiunile analizate, conchidem [15, p. 6; 14, p. 484] că justiţia constituţională presupune activitatea jurisdicţională desfăşurată de către Curtea Constituţională (unica autoritate de jurisdicţie constituţională), prin intermediul controlului de constituţionalitate, în vederea aprecierii constituţionalităţii legilor şi a altor acte normativ-juridice şi soluţionării conflictelor constituţionale (contenciosului constituţional), în scopul asigurării şi protecţiei legalităţii constituţionale (constituţionalităţii).

Supremaţia Constituţiei – un scop major al justiţiei constituţionale. Din cîte se cunoaşte, apariţia Constituţiei în lume s-a produs în contextul unor eforturi, idei şi teorii de mare valoare, printre care separaţia puterilor, domnia legii, reprezentativitatea şi drepturile naturale ale omului au avut o relevanţă aparte. Apariţia Constituţiei a implicat nemijlocit şi supremaţia sa. Iar aceasta, ca trăsătură ce exprimă poziţia supraordonată a Constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic nu este o simplă teorie, ci o realitate juridică incontestabilă ce trebuie asigurată şi garantată. Pe cale de consecinţă, autorităţile jurisdicţionale au apărut astfel, s-au impus şi confirmat în timp ca fiind veritabile garanţii ale supremaţiei Constituţiei [10, p. 5-6].

Atît în practică, cît şi în doctrină este general admis că un act normativ trebuie emis/adoptat de autoritatea publică competentă, în limitele competenţei prevăzute de lege, cu respectarea procedurii legale şi, mai ales, cu respectarea dispoziţiilor din actele juridice normative ierarhic superioare (fapt ce îi determină legalitatea acestuia). Verificarea respectării acestei exigenţe este posibilă la nivelul tuturor autorităţilor din sistemul ierarhiei statale, prin activitatea de conducere şi control desfăşurată de către conducerea autorităţilor sau de structurile specializate ale acesteia.

Cu toate acestea însă, în momentul în care supremaţia Constituţiei s-a afirmat ca regulă fundamentală a sistemului juridic s-a pus şi problema controlului (din oficiu sau la sesizare) a conformităţii actelor normative cu Constituţia [12, p. 7-8]. De la început, un asemenea control se putea efectua fără probleme în sistemul ierarhiei statale. Dar totul se oprea la nivelul legii, ştiut fiind că deasupra parlamentului nu mai există nicio altă autoritate, dintotdeauna recunoscîndu-i-se acestuia o anumită preeminenţă, exprimată, în special, prin sintagma „organ reprezentativ suprem al poporului”. Respectiv, s-a pus problema cine poate controla „legalitatea” legii ca act juridic şi, în special, concordanţa sa cu dispoziţiile Constituţiei. Acest control era necesar dată fiind valoarea Constituţiei de a fi Lege Fundamentală, Legea Legilor, baza juridică a legislaţiei, Legea Supremă în care este înscris chiar contractul social. S-au conturat astfel două soluţii [10, p. 6]:

fie lăsarea legii în afara vreunui control, oferindu-se posibilitatea parlamentului să se manifeste ca o putere absolută şi nelimitată (soluţie contrară principiului separaţiei puterilor);
fie găsirea unei „formule” care respectînd poziţia parlamentului în stat, să valorifice supremaţia Constituţiei, echilibrul puterilor şi, mai ales, să garanteze libertăţile umane.

Cele mai luminoase minţi ale omenirii au imaginat şi au creat astfel instituţia „controlului constituţionalităţii legilor”. Prin esenţă, acest control presupune activitatea de verificare a corespunderii legilor şi altor acte normative cu Constituţia. În concret, el implică depistarea şi constatarea neconformităţii legilor şi a altor acte normative cu Constituţia şi înlăturarea acestora (de obicei, prin declararea lor ca fiind neconstituţionale şi, respectiv, ca fiind lipsite de forţă juridică). Astfel, esenţa controlului constituţionalităţii constă în asigurarea supremaţiei Constituţiei [21, p. 221-222], constituind, totodată, şi un mecanism de protecţie şi apărare a Constituţiei [30, p. 11].

Dacă justificarea instituţiei în cauză şi exigenţele sale au ridicat puţine probleme, în schimb s-a dovedit a fi delicată şi controversată problema de a şti „cine” să efectueze acest control. Este vorba de stabilirea unei autorităţi căreia, în afară de profesionalism, să nu-i lipsească cutezanţa, curajul, ştiut fiind că, prin tradiţie, parlamentele resping ideea controlului lor, control venit „din afară”. Unele constituţii au încredinţat misiunea acestui control chiar parlamentului, o soluţie politică privită cu mari rezerve de ordin ştiinţific pentru multe motive, printre care [10, p. 7]: neîncrederea în corectitudinea soluţiilor; imposibilitatea de a fi judecător în propria cauză; parlamentul este pus în situaţia de a-şi critica propriile legi; lipsa unor sancţiuni în cazul în care parlamentul nu şi-ar îndeplini această misiune.

De aceea, cu timpul, s-a impus, mai ales, controlul jurisdicţional, realizat fie prin instanţe din sistemul puterii judecătoreşti, fie prin autorităţi jurisdicţionale distincte şi specializate, denumite frecvent: curţi constituţionale, tribunale constituţionale, curţi de arbitraj [10, p. 7].

Privit într-un sens larg, după cum remarcasem ceva mai sus, controlul constituţionalităţi într-o anumită măsură poate fi realizat de către diferite autorităţi ale statului: şeful statului, parlament, guvern, avocatul parlamentar, Curtea Supremă de Justiţie, alte instanţe judecătoreşti, precum şi autorităţile administraţiei publice locale [23, p. 171].

La acest capitol, în studiile de specialitate [18, p. 230; 19, p. 33] s-au realizat diferite clasificări ale organelor ce dispun de competenţa exercitării controlului constituţionalităţii. Într-o primă opinie, se recunoaşte existenţa a trei feluri de control: 1) control prin opinia publică; 2) control politic; 3) control jurisdicţional. În a doua opinie se vorbeşte despre: 1) control politic şi 2) control jurisdicţional. Într-o a treia viziune se face distincţie între: 1) control politic; 2) control parlamentar şi 3) control judiciar.

Relevantă este şi clasificarea întîlnită în doctrina rusă, în care se susţine [25, p. 354]:

— în primul rînd, controlul constituţionalităţii este exercitat de către şeful de stat, parlament şi guvern, acesta fiind denumit control general-politic;

— în al doilea rînd, controlul constituţionalităţii este exercitat de către organe specializate a căror hotărîri însă nu sînt definitive. Acest control are un caracter preventiv şi consultativ. Un asemenea organ a fost Comitetul controlului de constituţionalitate din fosta URSS, Consiliul Constituţional în Franţa etc.;

— în al treilea rînd, controlul constituţionalităţii este exercitat de către instanţele judecătoreşti (instanţe de drept comun şi instanţe specializate – Curţi Constituţionale).

În pofida acestei diversităţi de forme de control, totuşi, în dreptul constituţional contemporan, termenul de „control al constituţionalităţii”, de obicei, este întrebuinţat în sens restrîns, desemnînd verificarea constituţionalităţii actelor normative de către un organ judiciar sau quasijudiciar independent faţă de puterea legislativă şi executivă (adică Curtea Constituţională).

Specificul controlului constituţionalităţii exercitat de către instanţele judecătoreşti de drept comun rezidă în faptul că acestea îl realizează în procesul examinării cazurilor concrete deferite justiţiei, potrivit procedurii judiciare obişnuite (controlul descentralizat (difuz) sau de către instanţele judecătoreşti supreme potrivit unei proceduri speciale (control centralizat)). Sub acest aspect, în unele de state, mai ales din cadrul sistemului de drept anglo-saxon (SUA, Norvegia, Argentina etc.), orice instanţă judecătoarească poate recunoaşte o lege sau un alt act normativ (chiar individual) ca fiind neconstituţional [33, p. 80], în schimb, doar hotărîrea instanţei judecătoreşti supreme este obligatorie pentru toate celelalte instanţe [34, p. 53]. Un avantaj important al acestei forme de control constă în posibilitatea adresării în instanţă a oricărei persoane parte la procesul judiciar [27, p. 40].

În ceea ce priveşte organele specializate – curţile constituţionale (caracteristice modelului european), acestea dispun de o jurisdicţie specială şi exercită (realizează) controlul constituţionalităţii prin intermediul unei proceduri judecătoreşti constituţionale – justiţia constituţională. Sub acest aspect, în studiile de specialitate, justiţia constituţională este evaluată ca fiind forma supremă a controlului constituţionalităţii [21, p. 217], iar însăşi Curtea Constituţională este recunoscută a fi un organ ce face parte din mecanismul exercitării puterii de stat în ansamblu.

Valoarea şi importanţa instanţelor specializate – a curţilor constituţionale, sînt înalt apreciate în lumea contemporană, considerîndu-se că ele constituie o garanţie fundamentală a păcii şi a consensului politic din cadrul unei societăţi. Mai mult, independenţa instanţei constituţionale faţă de puterea legislativă, executivă şi judecătorească a determinat specialiştii să identifice justiţia constituţională ca o ramură distinctă a puterii de stat – „puterea de control” [31, p. 248]. Curtea constituţională este considerată, din acest punct de vedere, ca cea mai puternică autoritate a statului, deoarece, ca instanţă de control, atît în raport cu Guvernul, cît şi cu legislativul, are dreptul la ultimul cuvînt decisiv – declarînd neconstituţionale actele acestora în virtutea necorespunderii cu Constituţia şi astfel lipsindu-le de forţă juridică.

În prezent, niciun stat ce s-a declarat de drept nu poate să nu instituie în sistemul său de autorităţi un organ care să exercite controlul constituţionalităţii. De fapt, un asemenea organ este menit să asigure principiul supunerii statului faţă de drept, deoarece un element component important al competenţei acestuia sînt prerogativele de verificare a conformităţii actelor normative emise de organele statului cu Constituţia. Statul de drept este prin esenţă constituit dintr-un sistem de garanţii ce protejează societatea civilă de ingerinţa abuzivă şi ilegală a autorităţilor statului. Asemenea garanţii, care concomitent constituie şi trăsături ale statului de drept, sînt, în primul rînd, supunerea statului faţă de drept, altfel spus „dictatura legalităţii” şi, în al doilea rînd, separaţia puterilor în condiţiile prezenţei obligatorii a unui organ specializat de control al constituţionalităţii [22, p. 15].

Privit ca un element necesar al principiului separaţiei puterilor în stat [29, p. 21-22] şi al sistemului de „frîne şi contrabalanţe”, în prezent controlul constituţionalităţii a devenit practic un atribut indisolubil al statului democratic şi în majoritatea statelor este realizat de către justiţia constituţională specializată [32].

Cel mai important e că organul controlului constituţionalităţii este chemat să restabilească echilibrul dintre ramurile puterii şi a sistemului „frînelor şi contrabalanţelor” [29, p. 21-23; 28, p. 298-299]. Altfel spus, controlul constituţionalităţii şi justiţia constituţională sînt necesare acolo unde devine oportună intervenţia instituţiilor de control jurisdicţional speciale în activitatea normativă, în primul rînd a puterii legislative, precum şi în scopul asigurării unui control eficient asupra activităţii guvernului ca exponent principal al puterii executive [24, p. 136].

Scopul major al justiţiei constituţionale constă în asigurarea supremaţiei Constituţiei în sistemul izvoarelor de drept, precum şi conformitatea activităţii tuturor organelor de stat cu Constituţia. Justiţia constituţională constituie una din garanţiile soluţionării juridice a conflictelor politice ce pot apărea în societate, a apărării drepturilor şi libertăţilor omului faţă de posibilele încălcări din partea organului legislativ şi executiv, a asigurării caracterului de drept al regimului social şi statal în ansamblu [21, p. 217].

În concluzie, se poate susţine că, la moment, justiţia constituţională constituie un element indispensabil statelor democratice contemporane, deoarece Curtea Constituţională reprezintă un organ de stat ce realizează protecţia judiciară a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Controlul constituţionalităţii are astfel un rol important în procesul de democratizare a vieţii sociale şi de edificare a statului de drept [26, p. 80] (Curtea Constituţională se consideră că este unul din principalele instrumente ale mecanismului de realizare a principiilor fundamentale ale statului de drept [31, p. 248]).

Din acest punct de vedere, are dreptate G.G. Arutunean, cînd susţine că în noul mileniu controlul constituţionalităţii a devenit un element principal, un pilon al autoapăririi societăţii civile şi a statului de drept [20].

Mai mult, în viziunea noastră rolul şi menirea actuală a Curţii Constituţionale trebuie privite cu mult mai profund întrucît, prin exercitarea funcţiilor sale, Curtea se manifestă ca un important instrument:

de asigurare a supremaţiei Constituţiei şi realizarea practică a acesteia, consolidînd astfel regimul constituţionalităţii la nivelul statului;
de protecţie şi apărare a Constituţiei prin asigurarea realizării răspunderii constituţionale şi sancţionării inevitabile a încălcărilor normelor constituţionale;
de formare a culturii constituţionale şi a conştiinţei constituţionale la nivelul societăţii prin propagarea ideilor şi valorilor constituţionale, cît şi transpunerea acestora în practică – momente indispensabile consolidării statului de drept democratic în perioada contemporană.

Bibliografie:

Deleanu I. Justiţia constitutională. Bucureşti: Lumina Lex, 1995. 448 p.
Drago G. Contentieux constitutionnel francais. Paris: PUF, 1998. 608 p.
Duhael O., Meny Y. Dictionnaire constitutionnel. Paris: PUF, 1992. 1112 p.
Eisenmann Ch. La justice constitutionnelle et la Haute Cour Constitutionnelle d’Autriche. Paris: Economica, PUAM, 1986. 383 p.
Favoreu L., Gaia P., Ghevontian R., Mestre J.-L., Pfersmann O., Roux A., Scoffoni G. Droit constitutionnel. 2e edition. Paris: Dalloz, 1999. 930 p.
Fromont M. La justice constitutionnelle dans le monde. Paris: Dalloz, 1996.
Kelsen H. Le controle de constitutionnalite des lois. Une etude comparative de Constitutions autrichienne et americaine. In: R.F.D.C. 1990. n 1.
Lepădatu M. Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1974.
Mathieu B., Verpeaux M. Contentieux constitutionnel des droits fondamentaux. Paris: LGDJ, 2002. 791 p.
Muraru I., Constantinescu M. Curtea Constituţională a României. Bucureşti: Albatros, 1997.
Muraru I., Tănăsescu S. Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a IX-a. Bucureşti: Lumina Lex, 2001.
Muraru I., Vlădoiu N.M, Muraru A., Barbu S.G. Contencios constitutional. Bucureşti: Hamangiu, 2009. 316 p.
Radu Al. Despre rolul Curţii Constituţionale. În: Sfera Politicii, 2009, nr. 141. [resurs electronic]: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/141/art02-radu.html (accesat la 12.06.2016)
Railean P. Mecanismul jurisdicţional de asigurare a legalităţii în statul de drept: Monografie. Chişinău: S. n., 2015 (Î.S. F.E.-P. “Tipografia Centrală”). 608 p.
Railean P., Costachi Gh. Menirea justiţiei constituţionale în statul de drept contemporan. În: Legea şi Viaţa. 2014. n 10.
Selejan-Guţan B. Excepţia de neconstituţionalitate. Bucureşti: All Beck, 2005. 297 p.
Turpin D. Contentieux constitutionnel. 2e edition. Paris: PUF, 1994. 543 p.
Vrabie G. Drept constituţional şi instituţii politice contemporane. Iaşi. Polirom, 1995.
Zubco V. Curtea Constituţională – unica autoritate publică politico-jurisdicţională. Chişinău, 2000.
Арутюнян Г.Г. Конституционное правосудие и развивающееся общество. Доклад на Первом Международном конгрессе органов судебного конституционного контроля — Кейптаун, 23-24 января 2009 г. [электронный ресурс]: http://www.venice.coe.int/WCCJ/Papers/ARM_ Harutyunyan_Ru.pdf (accesat la 18.04.2016).
Арутюнян Г.Г., Баглай М.В. Конституционное право: Энциклопедический словарь. Москва: Норма, 2006. 544 p.
Батеева Е.В. Законность и конституционная юстиция в современной России: Автореферат диссертации на соискание ученой степени канд. юридических наук. Москва, 2003. 26 p.
Кисеев Н. Конституционная юрисдикция в Республике Молдова: размышления и практические рекомендации. В: Reintegrarea Moldovei: soluţii şi modele. Chişinău: TISH, 2005. p. 170-185.
Клишас А.А. Принцип разделения властей как концептуальная основа институционализации системы конституционного контроля и конституционного правосудия. B: Вестник Санкт-Петербургского университета МВД России. 2006. № 4 (32). p. 136-137.
Морозова Л.А. Теория государства и права. Учебник. Москва: Юристь, 2003. 414 p.
Мырзалимов Р.М. Конституционное правосудие и права человека. B: Вестник Российского университета дружбы народов. Серия юридические науки. Москва. 2013. № 1. p. 80-90.
Райлян П. Модели правовой охраны Конституции. B: Закон и Жизнь. 2011. n 2. p. 37-42.
Райлян П. Разделение и взаимодействие властей в Республике Молдова и роль конституционного контроля. In: 20th Aniversary of the Constitutional Court of the Republic of Albania. International Conference. Tirana, on June7-8, 2012. p. 298-312.
Райлян П. Роль конституционного контроля в реализации принципа разделения и взаимодействия властей в РМ. B: Закон и Жизнь. 2013. № 4. p. 21-25.
Райлян П., Костаки Г. Роль конституционного правосудия в обеспечении законности и повышения правовой культуры общества. În: Legea şi Viaţa. 2014. №3. p. 9-14.
Соколов А.Н. Правовое государство: от идеи до ее материализации. Калининград: Янтарный сказ, 2002. 456 p.
Страшун Б.А. Перспективы демократии и конституционное правосудие. B: International Almanac Constitutional justice in the new millennium, 2002. [электронный ресурс]: http://www.concourt.am/armenian/almanakh/almanac2002/217.htm. (accesat la 18.03.2016).
Чиркин В.Е. Конституционное право: Россия и зарубежный опыт. М., 441 p.
Шаповал В.Н. Сущностные характеристики конституционного контроля. B: Конституционное Правосудие. 2005. № 1. p. 47-56.