CULTURA JURIDICĂ A EXPONENȚILOR PUTERII – FACTOR DETERMINANT AL RESPECTĂRII DEMNITĂŢII UMANE

Iacub Irina doctor în drept, conferenţiar universitar interimar, Institutul de Ştiinţe Penale şi Criminologie Aplicată

CZU: 342.6


This article contains some important reflections on the role of legal and moral culture of the subjects of power for respecting human dignity, human rights and freedoms. In response to the actual situation, marked by a pronounced legal nihilism and highlevels of corruption among public officials and dignitaries, the author emphasizes the absolute necessity to make a substantial effort to raise the level of legal culture and morality of the subjects of power – requirements necessary to strengthen the rule of law and democracy in society.


Articolul cuprinde reflecții importante asupra rolului culturii juridice și morale a exponenților puterii în contextul respectării demnității umane, a drepturilor și libertăților omului. Ca răspuns la situația actuală, marcată de nihilism și nivelul ridicat al corupției în rândul funcționarilor și demnitarilor publici, autorul subliniază necesitatea absolută de a face un efort substanțial pentru a ridica nivelul culturii juridice și a moralității exponenților puterii – măsură necesară pentru consolidarea statului de drept și a democrației în societate.


Статья содержит важные размышления о роли юридической культуры и нравственности в контексте уважения человеческого достоинства, прав и свобод человека. На сегодняшний день, в условиях высокого уровня нигилизма и коррупции среди должностных лиц и государственных служащих, автор подчеркивает острую необходимость сделать значительные усилия для повышения уровня правовой культуры и нравственности представителей власти как необходимые меры по укреплению правового государства и демократии в обществе.


Cultura are un rol fundamental în cadrul unei societăţi democratice, întrucît de nivelul de dezvoltare a culturii politice, juridice şi morale depinde maturitatea democraţiei şi a societăţii civile. În ce priveşte cultura juridică, aceasta se impune în atenţie prin contribuţia sa nemijlocită la orientarea normativ-valorică a societăţii în sfera dreptului şi a legalităţii, ordonînd conduita indivizilor în vederea asigurării securităţii lor. Ea exercită o influenţă considerabilă asupra tuturor sferelor de activitate ale statului de drept [12, p. 6].

Fiind un fenomen deosebit de complex, cultura juridică (ca ansamblu de valori spirituale în sfera dreptului) este strîns legată de cultura morală, exercitînd o influenţă colosală asupra celor mai decisive procese politico-sociale din societate, precum: activitatea de creare a dreptului, realizarea/executarea legilor, funcţionarea mecanismului de stat, metodele de acţiune a organelor puterii etc. [20, p. 18]. Aceste momente ne permit să constatăm că nivelul culturii juridice, gradul de dezvoltare al acesteia determină, în cea mai mare parte, succesul modernizării statului şi a societăţii (în special, dinamica transformărilor în societăţile tranzitive [19, p. 267]). Mai mult, de nivelul acesteia depinde stabilitatea şi bunăstarea unui popor [9, p. 77].
Pornind de la aceasta, în prezent, a devenit destul de clar că edificarea statului de drept şi dezvoltarea societăţii civile în Republica Moldova depinde atît de nivelul de dezvoltare a relaţiilor social-economice, politice şi morale din cadrul societăţii, cît şi de nivelul culturii juridice a exponenţilor puterii publice [3, p. 202].

Specificul culturii juridice a societăţii constă în aceea că nivelul şi starea ei depind în mare parte de funcţionarea însăşi a puterii de stat. Desigur, sub acest aspect nu trebuie ignorat faptul că cultura juridică este atît un sistem, cît şi un rezultat al celor mai complexe relaţii socio-juridice dintre stat şi societate. De aceea, calitatea culturii juridice depinde de ambii subiecţi (statul şi societatea), statului revenindu-i rolul principal în ridicarea nivelului acesteia. Prioritatea statului în sfera dată este determinată de însăşi istoria sa şi mentalitatea poporului său. Este destul de relevant în context cercetătorul rus I.A. Iliin, care subliniază că „statul se bazează şi se menţine doar datorită conştiinţei juridice a cetăţenilor şi puterii sale” [15, p. 45]. Din această perspectivă, pe bună dreptate se consideră că statul care nu se bucură de autoritate în faţa cetăţenilor nu este în drept să spere la un nivel înalt de cultură juridică din partea poporului său [20, p. 18].

Cu regret, modelul contemporan al societăţii noastre, influenţat în mare parte de istorie şi transformările din ultimele două decenii, s-a dovedit a fi imperfect atît sub aspect economic, cît şi cultural. Nici statul în ansamblu, nici societatea nu dispun de un nivel suficient şi necesar de cultură juridică, corespunzător perioadei contemporane. Acest fapt se manifestă sub diferite aspecte. Funcţionarii publici cu un nivel redus de cultură juridică exercită o influenţă negativă asupra relaţiilor sociale prin aceea că admit abuzuri şi excese de putere, folosesc prerogativele de putere în scopuri personale egoiste, manifestă o lipsă vădită de respect faţă de lege. Nivelul scăzut al culturii juridice a legiuitorului are un impact negativ mai ales asupra calităţii actelor legislative şi, în consecinţă, a eficienţei practice a acestora [4, p. 4-6]. Acelaşi nivel de cultură juridică din sistemul justiţiei generează supraîncărcarea instanţelor, tergiversarea proceselor, neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti, admiterea de erori judiciare şi exercitarea arbitrară a justiţiei. Toate aceste manifestări conturează un tablou destul de sombru al realităţii societăţii noastre, care nu doar ne îngrijorează, dar pun în pericol însăşi viitorul democratic al statului. Prin urmare, apreciem ca fiind deosebit de actuală şi oportună necesitatea dezvoltării cu precădere a culturii juridice la nivelul autorităţilor statului, al funcţionarilor publici şi demnitarilor de stat [22, p. 34]. Un prim pas în această direcţie ar consta în abordarea ştiinţifică a esenţei şi particularităţilor culturii juridice a exponenţilor puterii, cît şi înţelegerea rolului decisiv al acesteia pentru progresul societăţii.

În literatura de specialitate [20, p. 20], cultura juridică a exponenților puterii este văzută ca o formă distinctă de cultură juridică profesională, ce dispune de anumite particularităţi, determinate de însăşi specificul puterii şi semnificaţia deosebită a activităţii publice.

Pentru a înţelege mai bine acest raţionament este binevenit a preciza că, în realitate, nivelul scăzut al culturii juridice influenţează motivaţia, interesele şi conduita subiecţilor puterii. În goana după diferite privilegii, la putere adeseori acced persoane cu un trecut criminal. Pentru o mare parte din funcţionari munca în aparatul de stat este importantă doar din considerentul că permite obţinerea anumitor privilegii şi satisfacerea anumitor interese personale. Pe de altă parte, după cum se ştie, puterea, prin esenţa sa, este în stare să schimbe omul care o deţine, iar cu timpul, aceste schimbări pot căpăta şi un caracter negativ.

Astfel, învestirea în funcţie, de regulă, este legată de obţinerea diferitor beneficii materiale şi nemateriale. Acest fapt nu poate să nu influenţeze calităţile personale ale unor conducători, la care cu timpul se atrofiază „gustul puterii”, şi atunci funcţia înaltă pe care o deţine poate genera un proces invers: voinţa de stat se transformă în voinţă personală, puterea de stat este asumată de către funcţionar şi este folosită pentru realizarea intereselor proprii. În rezultat, funcţionarul serveşte nu societatea, dar se serveşte pe sine, voinţa sa personală, devenind voinţă de stat, orientînd-o în direcţii greşite, uneori chiar criminale [21, p. 55].

Odată constatate asemenea momente în activitatea subiecţilor puterii este evident că cultura juridică în cazul dat fie lipseşte cu desăvîrşire (mai bine zis este deformată în esenţa sa), fie are un nivel de dezvoltare foarte redus [3, p. 205].

Vorbind despre cultura juridică a exponenților puterii trebuie să recunoaştem legătura indisolubilă şi interdependenţa pronunţată dintre aceasta şi cultura morală. Fără a intra în detaliile fiecăreia dintre ele, ţinem să cităm cîteva afirmaţii expuse în doctrină, considerate de noi mai mult decît relevante pentru subiectul nostru. Astfel, merită toată aprecierea ideea potrivit căreia „politica din ziua de azi şi din toate timpurile trebuie înfăptuită de oameni integri din punct de vedere moral, care să aşeze deasupra tuturor preocupărilor şi priorităţilor lor, interesul general, binele public”. De aici pot fi deduse cel puţin două concluzii [11, p. 174]:

  • cine nu are vocaţia să facă acest lucru, nu are ce căuta în viaţa publică;
  • cei care au demonstrat că nu au o asemenea vocaţie trebuie obligaţi să părăsească viaţa publică.

În lumina acestor adevăruri, relaţiile dintre guvernanţi şi guvernaţi trebuie astfel concepute şi derulate, încît să materializeze principiul potrivit căruia primii sunt în slujba celorlalţi, după cum statul este în serviciul cetăţanului.

Încă din antichitate s-a susţinut că guvernarea trebuie să fie partea omului cinstit [1, p. 103], iar funcţiunile publice, indiferent de rangul lor, nu trebuie să-i îmbogăţească niciodată pe cei care le deţin [11, p. 174]. Aceste idei rămîn a fi extrem de actuale şi în prezent, mai ales că un om de stat întotdeauna trebuie să reprezinte întruchiparea a trei calităţi: patriotism, virtute şi competenţă.

Consecinţele pe care le atrage accederea la putere a unor oameni fără valoare profesională, fără virtute şi fără dragoste de ţară sunt dezastruoase. Acestea pot fi urmărite cu ochiul liber. O descriere fidelă a unei asemenea realităţi este realizată de prof. V. Vedinaş, care chiar dacă se referă la patria sa România, este perfect compatibilă şi statului nostru – Republica Moldova. În acest sens, domnia sa susţine că „în ultimii ani, ţara s-a transformat într-un teatru pe scena căruia se preumblă tot felul de personaje dezintegrate din punct de vedere moral şi valoric, inapte să-şi asume o servitute publică, măcinate de nevoi veroase. Demagogia a fost relansată şi, încet dar sigur, redevine politică de stat. Se proclamă şi se aclamă practici şi angajamente aparent morale, cum ar fi eterna luptă împotriva corupţiei, respectarea conflictului de interese şi altele asemenea, dar care în realitate sunt încălcate pînă la sfidare de chiar cei care le proclamă” [11, p. 174-175].

Cu mare regret constatăm că, în prezent, cei care exercită diferite funcţii sau demnităţi publice au reprezentarea că totul le este permis, că funcţia pe care o deţin le atrage o poziţie privilegată de care trebuie să beneficieze în interes propriu. În realitate, are loc o pervertire a rolului şi locului pe care ei îl ocupă în societate. În loc să înţeleagă faptul că ei sunt cei care trebuie să-i slujească pe ceilalţi, că ei depind de cetăţean, inversează rolurile şi aservesc funcţia propriilor nevoi. Beneficiarii serviciilor prestate de funcţionari trăiesc acelaşi sentiment de pervertire, denaturare a statutului funcţionarului şi misiunii funcţiei îndeplinite de aceştia. Apreciază această funcţie ca un favor, pentru care trebuie să plătească, în bani sau alte avantaje. Se dovedesc incapabili să înţeleagă că în binomul administraţi – administraţie, administraţii sunt cei care au dreptul să pretindă, iar administraţia are obligaţia să le satisfacă pretenţiile, în limitele legii [11, p. 199-200].

Vorbind despre cei care se angrenează într-o activitate politică, de asemenea se poate constata că în majoritatea lor, aceştia percep noul lor statut, ca pe o sursă de continue privilegii. Se plasează deasupra celorlalţi în ceea ce priveşte drepturile şi sub ei în ceea ce priveşte obligaţiile. Uită că în absenţa egalităţii, nu există morală [6, p. 19]. Astfel se explică faptul că toate actele internaţionale referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, ca şi toate constituţiile lumii, proclamă egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări. Egalitatea este astfel o premisă şi condiţie pentru moralitatea unei societăţi [11, p. 176].

Potrivit cercetătoarei V. Vedinaş moralitatea în politică poate fi apreciată în funcţie de următoarele criterii [11, p. 180]: conformitatea acţiunii politice cu legea, începînd cu legea fundamentală a ţării; conformitatea acţiunii politice cu standardele morale ale dreptăţii și echităţii; capacitatea acţiunii politice de a satisface aşteptările a cît mai multor indivizi; consecvenţa cu sine însuşi a individului şi corespondenţa între două moralităţi, cea impusă de viaţa publică şi cea specifică vieţii sale private. În continuare domnia sa precizează că problema îndeplinirii acestor criterii trebuie analizată în funcţie de depăşirea unor stări, între care: starea de anomie (lipsa de norme în viaţa privată, şi în cea publică); neîncrederea în instituţiile fundamentale ale statului, cum ar fi justiţia, Parlamentul, Guvernul etc.; lipsa deprinderilor oamenilor de a se raporta la norme [8, p. 312].

Acestor cauze li se mai adauge cel puţin două. Mai întîi, modul denaturat în care s-a înţeles semnificaţia libertăţii şi a democraţiei existente într-un stat de drept, în curs de edificare după un regim totalitar, în care dominante au fost constrîngerile de toate tipurile: economic, politic, moral, afectiv, social şi uman, în general. Prin „mod denaturat” se are în vedere dimensiunea exagerată şi exacerbată a acestor valori, faptul că s-a sărit dintr-un tărîm al constrîngerilor într-unul al libertăţii absolute, nelimitate, fără o pregătire corespunzătoare. Un alt aspect este lipsa unor personalităţi simbol, care să reprezinte veritabile repere morale, la care să se poată raporta ceilalţi, mai ales tinerii. Oamenii politici vizibili sunt, în cea mai mare parte, persoane controversate. Majoritatea celor care au deţinut puterea, şi-au aservit-o pentru slujirea propriilor interese. Din această perspectivă, politica este percepută ca o sursă de privilegii, în loc să reprezinte un izvor de servituţi [11, p. 181-182].

În viziunea noastră, aspectul invocat de cercetătoare are un impact educativ extrem de negativ asupra societăţii și a membrilor acesteia. Confirmarea o regăsim cu precădere în amploarea şi recrudescenţa corupţiei ca fenomen social negativ. Corupţia este considerată a fi principala formă de exprimare a crizei morale pe care o traversează societatea în prezent, iar marea corupţie, corupţia în rîndul oamenilor politici, a guvernanţilor, constituie forma sa agravată. Asemenea practici imorale reprezintă astăzi costuri reale de timp, bani şi bunăstare socială, suportate nu doar de guverne sau de întreprinderi, ci şi de către indivizi [10, p. 9].

Esenţa fenomenului corupţiei constă practic în faptul că acei care sunt învestiţi cu diferite funcţii de stat, în virtutea cărora exercită prerogative de putere publică, abdică de la valorile morale, pe care ar trebui să le slujească, încetează de a se preocupa de problemele statului, societăţii şi se consacră propriilor interese pe care le aşează deasupra celor publice [11, p. 199].

Prin esenţa sa corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echitatea socială şi justiţia, ale cărei efecte negative constau în principal în faptul că erodează principiile unei administraţii eficiente, subminează economia de piaţă şi pun în pericol stabilitatea instituţiilor statale [10, p. 9].

Pentru a se preveni asemenea consecinţe negative, este absolut necesar ca omul politic în orice stat şi în orice democraţie să înţeleagă că, deşi el este un cetăţean ca toţi ceilalţi, el nu este orice fel de cetăţean. El este un cetăţean învestit cu un anumit statut, care îi conferă atît prerogative specifice faţă de cele ale altor cetăţeni, dar şi datorii suplimentare, altele decît ale celorlalţi. Cu atît mai pronunţată şi riguroasă trebuie să fie şi răspunderea acestuia. Legile trebuie respectate de către toată lumea, mai ales de cei care sunt implicaţi în exercitarea diferitor funcţii şi demnităţi publice. Este adevărat că toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, dar de la titularii de funcţii şi demnităţi se aşteaptă un plus de legalitate şi moralitate. Respectiv, în prezent, trebuie pusă mai stringent ca niciodată problema ca în viaţa publică să pătrundă şi să rămînă oameni care sunt nu numai profund profesionişti, ci şi fundamental morali [11, p. 240].

Un aspect esenţial pentru orice societate democratică este respectul faţă de lege. Este posibil ca legea să devină la un moment dat anacronică, dar ea trebuie schimbată prin mijloace constituţionale, şi pînă se întîmplă acest lucru trebuie să fie respectată [5, p. 13], absolut de către toţi.

Luînd în consideraţie cele menţionate supra, aderăm la ideea susţinută de unii cercetători, potrivit cărora noi trăim într-o „societate de supravieţuire” şi avem o democraţie în mare măsură „de faţadă”, de „vitrină, de ochii lumii”. Mai mult, această societate de supravieţuire a inventat şi o „morală a supravieţuirii” [7, p. 224]. Prin urmare, fiecare dintre noi, în limita atribuţiilor pe care ni le-am asumat, avem datoria de a schimba starea de lucruri, de a contribui la reîntoarcerea la normalitate şi moralitate [11, p. 243-244]. Pentru realizarea acestui demers, exemplul conducătorilor, al funcţionarilor publici din aparatul de stat, al persoanelor participante la activitatea legislativă şi de aplicare a dreptului, exercită o influenţă enormă, mai ales asupra formării culturii juridice a societăţii [16, p. 85].

Suplimentar precizăm că exponenţii puterii, în virtutea obligaţiilor lor de serviciu, trebuie să se evidenţieze printr-o atitudine pozitivă faţă de demnitatea, drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului. Activitatea practică a acestor subiecţi însă demonstrează că drepturile şi libertăţile omului nu prezintă pentru ei o mare valoare. Mai mult, încălcarea flagrantă şi destul de frecventă a drepturilor omului a dus la înstrăinarea şi distanţarea cetăţenilor faţă de funcţionari, de aparatul statului, la evitarea contactării acestora [20, p. 22].

Incontestabil, crearea mecanismului de protecţie a demnităţii persoanei necesită din partea puterii publice un anumit nivel de cultură juridică şi de reponsabilitate faţă de persoană. Respectarea omului, recunoaşterea demnităţii acestuia în cea mai mare parte depinde de cultura juridică a societăţii. În acest sens, se consideră că cultura juridică constituie un element indispensabil garantării respectării demnităţii umane [17, p. 331].

În ordinea dată de idei, este important a reaminti că cultura juridică are misiunea de a armoniza interesele generale cu cele individuale, de a plasa omul în centrul dezvoltării societăţii, de a-i crea condiţiile decente de activitate, trai şi dezvoltare, de a asigura echitatea, libertatea şi posibilitatea realizării sale multilaterale. Toate aceste momente corespund intereselor statului de drept, în care există o putere publică responsabilă, garanţii juridice şi morale eficiente precum: valori generale, corectitudine, onoare, bunătate şi toleranţă, autocontrol moral, demnitate umană şi libertatea alegerii. În cadrul unui asemenea stat ordinea de drept şi legalitatea se asigură în principal datorită nivelului înalt de conştiinţă şi cultură juridică. Respectiv, sarcina educării juridico-morale ce stă în faţa unei asemenea societăţi, constă în atingerea unui anumit nivel de cultură juridică în care fiecare membru al societăţii respectă normele de drept exclusiv în baza necesităţii interne, a convingerilor morale proprii, dar nu din frică de constrîngere. Sub aspect ideal, se consideră că conduita legală nu trebuie motivată altfel decît de necesităţi morale [18, p. 363].

În prezent, în condiţiile unei demnităţi civice slab dezvoltate şi a incapacităţii majorităţii indivizilor de a-şi apăra într-un mod civilizat drepturile, libertăţile şi interesele legale, sunt generate situaţii în care cetăţenii, văzînd lipsa în majoritatea cazurilor a răspunderii din partea puterii publice pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului, nivelul scăzut al culturii juridice, eficienţa redusă a mecanismelor de protecţie statală, îşi soluţionează problemele vitale dincolo de cadrul legal, adesea în colaborare cu structurile criminale [14, p. 180].

Pe de altă parte, cu regret, funcţionarii care trebuie să urmeze doar litera legii, principiul neadmiterii înjosirii demnităţii umane, a fidelităţii faţă de idealurile de onoare şi demnitate, adeseori interpretează normele dreptului în favoarea intereselor personale. În consecinţă, neprotejarea cetățenilor faţă de acţunile ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere constituie un pericol real pentru dezvoltarea culturii juridice în societate, formarea unei noi atitudini faţă de putere şi stat în ansamblu.

Reamintim că specificul culturii juridice în perioada contemporană constă în aceea că nivelul şi starea acesteia depinde în mare parte de funcţionarea însăşi a puterii de stat. Fiind o realizare a civilizaţiei umane, cultura influenţează asupra modalităţilor de exercitare a puterii. Specificul activităţii funcţionarilor publici, a demnitarilor de stat determină trăsăturile culturii juridice a acestora. Ea se distinge de cultura juridică a altor cetăţeni, mai întîi de toate, prin conţinutul său. Reprezentanţii puterii trebuie să fie adevărate etaloane ale dreptăţii, să dispună de un sentiment dezvoltat al responsabilităţii, de cunoştinţe juridice mai profunde şi complete, să fie pregătiţi a respecta şi implementa aceste cerinţe în viaţă, în procesul realizării cotidiene a competenţelor lor, să-şi dezvolte convingerea în necesitatea de a însuşi şi respecta principiile morale şi de drept [14, p. 181].

Principul respectării demnităţii persoanei trebuie să pătrundă în activitatea tuturor ramurilor puterii. Potrivit acestuia, legiuitorul nu este în drept să adopte legi prin care să fie înjosită demnitatea umană sau diminuate drepturile şi libertăţile omului; puterea executivă trebuie să creeze toate condiţiile pentru realizarea acestora, iar cea judiciară – să garanteze drepturile şi demnitatea persoanei, inclusiv să le apere de posibilele atentate din partea puterii legislative şi executive [14, p. 181]. Desigur, un rol distinct în acest sens revine şi organelor de ocrotire a dreptului, în sarcina căror intră nemijlocit asigurarea respectării şi protecţiei demnităţii persoanei [13, p. 72].

Experienţa demonstrează că în condiţiile unui nivel scăzut al culturii juridice şi a conştiinţei juridice a funcţionarilor publici, a lipsei răspunderii din partea puterii nu poate exista o protecţie eficientă a drepturilor şi libertăţilor omului, a unei domnii reale a dreptului în societate. În acest sens, cu regret, constatăm că în realitate normele constituţionale care stipulează că „respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului” (art. 16 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova [2]) nu sînt întotdeauna luate în serios de către funcţionari ca un imperativ, ce dispune de forţă juridică superioară, avînd acţiune directă pe întreg teritoriul statului. Totodată, pot fi atestate asemenea momente precum: lipsa unui mecanism de realizare eficientă a competenţelor autorităţilor de protecţie a drepturilor şi libertăţilor omului. De regulă, cetăţenii sunt prost informaţi despre drepturile lor, în ceea ce priveşte adresarea la autorităţile statului, precum şi obligaţiile corelative ale funcţionarilor de stat. Problemele raporturilor dintre putere şi cetăţeni sunt legate nu doar de necunoaşterea de către ultimii a drepturilor lor, dar şi de nedorinţa autorităţilor de a informa populaţia despre căile şi posibilităţile realizării lor.

Toate aceste momente, completate cu un pronunţat nihilism juridic în rîndul funcţionarilor şi demnitarilor de stat (numit şi nihilism juridic departamental), accentuează şi mai mult criza culturii juridico-morale a societăţii noastre. De aici, devine clar că statul trebuie să se preocupe, în primul rînd, de educaţia juridică a funcţionarilor săi, începînd cu nivelele superioare, întrucît nihilismul juridic nu are doar un impact negativ local, ci afectează întregul sistem de drept şi în consecinţă, întreaga societate.

Din aceste considerente, educaţia juridică a funcţionarilor/demnitarilor este absolut necesară, transformîndu-se într-o problemă stringentă a societăţii. Aceasta este indispensabilă cu atît mai mult cu cît conştiinţa juridică a funcţionarilor publici, în cazul persistenţei nihilismului juridic, poate fi caracterizată ca insuficient dezvoltată, dar deja complet formată, fiind fragmentară şi contradictorie [14, p. 182].

Privind în ansamblu, trebuie subliniat că nivelul scăzut al culturii juridice a exponenților puterii se răsfrînge deosebit de negativ şi asupra stării legalităţii şi a ordinii de drept din cadrul statului. Respectiv, în condiţiile actuale, este oportun a demara un monitoring juridic asupra activităţii autorităţilor publice ceea ce ar permite evaluarea reală a stării legalităţii în sfera dată, analiza permanentă a problemei respectării de către funcţionari/demnitari a drepturilor omului, elucidarea cazurilor de încălcare a acestora şi dispunerea atragerii la răspundere a funcţionarilor şi demnitarilor statului pentru încălcarea legii.

Generalizînd, precizăm că cultura juridică este o condiţie absolut necesară pentru respectarea libertăţii şi securităţii individului, a drepturilor omului, a protecţiei sale juridice. În societatea contemporană, în care se fundamentează statul de drept şi se dezvoltă democraţia adevărată, principiul fundamental al existenţei puterii trebuie să devină valoarea fiinţei umane – ideea demnităţii umane. Dacă este protejată corespunzător, demnitatea umană constituie un sprijin enorm pentru democraţie şi statul de drept, un început originar al oricărei ordini de drept. Dacă statul nu recunoaşte şi nu protejează demnitatea fiecărei persoane, atunci nimic nu poate garanta stabilitatea şi dezvoltarea acestuia.

Bibliografie:
  1. Aristotel Politica. Bucureşti: Editura Casa Şcoalelor, 1924.
  2. Constituţia Republicii Moldova, din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994.
  3. Costachi Gh. Cultura şi educaţia juridică – condiţii necesare pentru edificarea statului de drept. Monografie. Chişinău: S.n., 2014 (Tipografia Centrală).
  4. Costachi Gh., Albu V. Reflecţii asupra culturii juridice în activitatea legislativă. În: Legea și viața, 2015, nr. 2, p. 4-7.
  5. Crăciun D., Morar V., Macoviciuc V. Etica afacerilor. Bucureşti: Paideia, 2005.
  6. Gânju T. Lumea morală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
  7. Miroiu A. Instituţii în tranziţie. Bucureşt: Editura Punct, 2002.
  8. Morar V. Etica în afaceri şi politică. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.
  9. Smochină A. Cultura juridică – mijloc de asigurare a protecţiei drepturilor omului. În: Cultura juridică şi prevenirea corupţiei, Materiale ale conf. intern. din 1 noiembrie 2007 (Chişinău). Chişinău: Transparency International Moldova, 2007.
  10. Şterbeţ V. Cuvînt înainte la lucrarea Jurisprudenţa privind infracţiunile de corupţie: aspecte teoretico-practice. Chişinău: Ulisse, 2003.
  11. Vedinaş V. Deontologia vieţii publice. Bucureşti: Universul Juridic, 2007.
  12. Аграновская Е.В. Правовая культура и обеспечение прав личности. Москва, 1988.
  13. Быргэу М. Деятельность органов внутренних дел по обеспечению личных прав и свобод человека и гражданина. В: Правовые аспекты гражданского общества: реальность и перспективы, Материалы международной научно-теоретической конференции, 26-27 февраля 2003. Кишинев: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003.
  14. Власова О.В., Касаева Т.В. Роль государственных служащих в утверждении достоинства личности. B: Вектор науки ТГУ, 2010, № 4(14).
  15. Ильин И.А. Наши задачи. Историческая судьба и будущее России. Москва, 1992.
  16. Костаки Г., Муруяну И. Правовое воспитание – необходимый элемент гражданского воспитания. În: Активные методы гражданского образования, научно-практическая конференция, 2013. Комрат: Институт Демократии, 2013.
  17. Придворов Н.А. Достоинство человека как основа права и демократической государственности. B: Общая теория государства и права. Академический курс в 2-х томах. Отв. ред. проф. М.Н. Марченко. Т. 1 Теория государства. М., 1998.
  18. Сальников В.П. Правовая культура. B: Общая теория государства и права. Академический курс: в 3 т. Т. 3. Москва, 2002.
  19. Тодыка Ю.Н. Правовая культура как основа реформирования правовой системы в аспекте становления правового государства и гражданского общества. В: Правовые аспекты гражданского общества: реальность и перспективы, Материалы международной научно-теоретической конф. 26-27 февраля 2003.
  20. Цыбулевская О.И., Милушева Т.В. Нравственно-правовая культура субъектов власти и некоторые вопросы правоприменения по усмотрению. B: Ленинградский юридический журнал. СПб., 2007, №4 (10).
  21. Черниловский З.М. Правовое государство: исторический опыт. B: Советское государство и право, 1989, № 4.
  22. Iacub I., Costachi Gh. Cultura juridico-morală a subiecţilor puterii în contextul respectării demnităţii umane. În: Interferenţa dreptului intern şi internaţional în realizarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, materialele mesei rotunde cu participare internaţională consacrată zilei adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din 10 decembrie 2014. Chişinău: AAP, 2015.