GARANTAREA INVIOLABILITĂȚII PERSOANEI – FACTOR INDISPENSABIL SECURITĂȚII ACESTEIA

costaki-georgyCostachi Gheorghedoctor habilitat în drept, profesor universitar, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Cercetări Juridice și Politice al Academiei de Ştiințe a Moldovei

CZU: 342.7


In prezent, dreptului la libertate şi inviolabilitate personală îi este atribuită o semnificaţie deosebită într-o societate democratică. În documentele Comisiei pentru drepturile omului a ONU se subliniază că libertatea şi inviolabilitatea persoanei constituie baza protecţiei şi apărării tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi ale omului. În demersul ştiinţific de faţă ne propunem să studiem esenţa şi conţinutul inviolabilităţii persoanei pentru a elucida specificul restrîngerii acesteia şi limitele necesare de respectat.


Maintenant, droit à la liberté et à l’inviolabilité personnelle est attribuée une signification particulière dans une société démocratique. Dans les documents de la Commission des Nations Unies sur les droits de l’homme souligne que la liberté et l’inviolabilité personnelle est la protection et la défense de tous les autres droits de l’homme et des libertés. Dans cette l’approche scientifique nous proposent d’étudier l’essence et le contenu de l’inviolabilité personnelle pour élucider la spécifique de sa limitation et les limites nécessaires pour respecter.


В настоящее время, право на свободу и личную неприкосновенность имеет особое значение в демократическом обществе. В документах Комиссии ООН по правам человека подчеркивается, что свобода и неприкосновенность являются основой для охраны и защиты всех других прав и свобод человека. В данной статье, автор предлагает исследовать сущность и содержание неприкосновенности личности, а также выяснить особенности ее ограничения и допустимые пределы.


Potrivit art. 25 din Constituția Republicii Moldova [1] „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sînt inviolabile” (alin. 1); „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege” (alin. 2). În baza acestor prevederi constituţionale putem vorbi despre un veritabil drept la inviolabilitate personală, pe care statul îl garantează în cadrul raporturilor juridice de aplicare a constrîngerii juridice.

Problema inviolabilităţii persoanei este de o deosebită actualitate pentru Republica Moldova, aflată pe calea democratizării şi edificării statului de drept. Ea necesită o atenţie distinctă din partea legiuitorului, a teoreticienilor şi practicienilor, deoarece, după cum susţinea marele savant C. Stere „fără asigurarea libertăţii individuale şi a libertăţii comunale, constituţionalismul oricărei ţări va rămîne o simplă faţadă, în dosul căreia se poate ascunde arbitrariul şi despotismul cel mai neînfrînat. După modul în care statul respectă și protejează inviolabilitatea persoanei poate fi apreciat caracterul democratic și natura de drept a acestuia” [12, p. 465-466].

Pentru a putea dezvălui esenţa conceptului de „inviolabilitate” este absolut necesară explicarea categoriei de „libertate”. Din punct de vedere etimologic, cuvîntul „liber” îşi are originea în latinescul „liber”, iar cuvîntul „libertate” în latinescul „libertas-tis”, de unde au fost împrumutate atît de limba română, cît şi de limba franceză. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, semnificaţia cuvîntului libertate constă în posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpînirii) legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii [5, p. 570].

În opinia cercetătorului rus I.L. Petruhin [21, p. 6] „libertatea persoanei presupune o posibilitate oferită omului de a gîndi şi de a proceda conform propriilor convingeri, viziuni şi reprezentări despre necesar şi dorit, de a obţine realizarea scopurilor prestabilite şi astfel de a-şi realiza „eu-l” propriu în lumea obiectivă”.

O idee destul de reuşită expune în acest context autorul M. I. Abdulaev [14, p. 184], potrivit căruia „libertatea omului rezidă nu doar în posibilitatea de a înfăptui anumite acţiuni, dar şi în dreptul de a exclude, înlătura orice bariere din calea realizării acestora”.

Conform teoriei politice moderne, libertatea individului este confruntată permanent cu problema controlului social. Unii din marii gînditori definesc libertatea ca fiind dreptul unui individ de a acţiona cum doreşte pentru a realiza scopurile personale, în timp ce acest drept este realizat şi de către ceilalţi membri ai societăţii. Din acest punct de vedere, libertatea individului implică o libertate de acţiune care trebuie să fie legitimată printr-o constrîngere exercitată de societate, cu scopul evitării abuzurilor în cadrul relaţiilor dintre oameni. În virtutea acestei constrîngeri legitime, societatea va putea interveni ori de cîte ori libertatea individului va fi afectată de acţiunile altuia [4, p. 61]. Este important în acest sens de precizat că limita dintre sfera de acţiune a individului şi intervenţia statului depinde, în mare parte, şi de educaţia democratică a cetăţenilor care ştiu sau nu ştiu să se comporte astfel încît să devină inutilă intervenţia statului [13, p. 146-147].

În acelaşi timp, reiterăm că libertatea are sens numai în condiţiile existenţei limitelor, deoarece pentru a se manifesta ea trebuie să depindă de ceva, să se circumscrie unor coordonate. Din acest punct de vedere, libertatea umană se întruchipează într-un mănunchi de limite care sunt condiţia exercitării ei, terenul pe care se manifestă ca libertate îngrădită şi condiţionată [9, p. 141-142].

Libertatea personală este o libertate morală, psihică şi fizică. Pe de o parte, ea reprezintă posibilitatea de a realiza faptele permise, iar pe de altă parte, ea presupune o independenţă faţă de influenţa coercitivă din exterior. În acelaşi timp, libertatea personală este limitată de legea „minimului etic”, care proclamă: „fii liber, dar respectă libertatea altora”. Prin urmare, statutul juridic al omului se bazează pe propria libertate şi pe respectul libertăţii celorlalţi membri ai societăţii, ceea ce presupune că libertatea unui om poate fi limitată în interesul protecţiei altui om.
Pornind de la aceste momente, V.V. Demircean [16, p. 46-47] conchide pe bună dreptate că libertatea presupune posibilitatea persoanei, garantată de către stat, de realizare a unor acţiuni potrivit convingerilor proprii, limitarea căreia poate fi admisă doar în cazuri excepţionale prevăzute de normele juridice internaţionale şi cele ale legislaţiei naţionale.

În ceea ce priveşte importanţa acesteia, în doctrină [11, p. 8-9] se susţine că libertatea individului este o valoare socială inestimabilă dat fiind că ea oferă posibilitatea valorificării tuturor însuşirilor, atributelor, intereselor şi aspiraţiilor legitime şi raţionale ale fiinţei umane, în limitele admise de lege. Respectiv, se face distincţie între libertatea ca atribut al persoanei şi libertatea ca drept fundamental al cetăţeanului. Primul aspect are în vedere posibilitatea de mişcare a persoanei, libertatea însoţind toate manifestările sociale ale acesteia şi încorporîndu-se în noţiunea de inviolabilitate a persoanei, în timp ce în cel de-al doilea aspect libertatea apare ca un complex de drepturi recunoscute şi garantate prin constituţie.

Referindu-ne la coraportul dintre libertatea persoanei şi inviolabilitatea acesteia, notăm că în teoria juridică [15, p. 22] acesta este privit prin prisma concepţiei filosofice a existenţei a două tipuri de libertăţi: pozitivă şi negativă (concepţie enunţată mai sus, potrivit căreia, prima presupune libertatea ce permite anumite lucruri, cea de-a doua – libertatea faţă de constrîngere). Din perspectiva acestei concepţii dreptul la libertate individuală presupune dreptul la o asemenea stare în care omul poate să dispună de sine, de corpul său, de psihicul, moralitatea, securitatea sa după bunul său plac, iar inviolabilitatea persoanei este privită ca dreptul la o asemenea stare, în condiţiile căreia nu se admite afectarea integrităţii morale, fizice şi de altă natură a individului prin constrîngerea exercitată de către stat, persoane cu funcţii de răspundere sau de către alţi cetăţeni. Sub acest aspect inviolabilitatea persoanei constituie o barieră de protecţie faţă de atentatele din exterior, care permite realizarea completă a libertăţii individului.

Respectiv, se poate constata că atît timp cît omul există şi acţionează potrivit voinţei sale proprii, el este inviolabil. Însă în cazul în care asupra sa se exercită o influenţă coercitivă (împotriva voinţei sale) inviolabilitatea este restrînsă (dacă constrîngerea este legală) sau lezată / încălcată (dacă constrîngerea este ilegală) [3, p. 23]. În acest sens, şi cercetătorul R.V. Orlov [19, p. 49] traseasă distincţia între restrîngerea inviolabilităţii persoanei (restrîngerea posibilităţii persoanei de a dispune de sine însuşi) şi încălcarea dreptului la inviolabilitate personală.

Merită enunţat în acest context că, în general, în studiile de specialitate pot fi întîlniţi aşa termeni ca „inviolabilitatea persoanei”, „inviolabilitatea personală”, „dreptul la inviolabilitate a persoanei” şi „dreptul la inviolabilitate personală”. O evaluare a utilizării acestor noţiuni permite de a conchide că categoriile de „inviolabilitate a persoanei” şi „inviolabilitate personală” sunt folosite ca sinonime, în schimb se face distincţie între „inviolabilitatea persoanei” şi „dreptul la această inviolabilitate” [3, p. 23-24]. În acest sens, cercetătorul V.A. Patiulin [20, p. 15] notează că „inviolabilitatea personală este o stare de fapt, iar dreptul la inviolabilitate personală presupune dreptul cetăţenilor la protecţie din partea statului faţă de atentate ilegale corelat cu obligaţia tuturor cetăţenilor de a se abţine de la asemenea atentate, precum şi cu obligaţia organelor de stat de a apăra persoana faţă de orice atentat ilegal” (făcînd abstracţie de această distincţie, în continuare noi vom utiliza aceste sintagme ca sinonime).

Din această perspectivă se face distincţie între inviolabilitatea persoanei lato sensu, care are drept scop de a asigura libertatea individuală şi protecţia juridică a fiecărei persoane faţă de arbitrariul altor persoane şi inviolabilitatea persoanei stricto sensu, care are drept scop de a proteja cetăţeanul faţă de reţinerile şi arestările ilegale [19, p. 49].

Sub acest aspect, V.V. Demircean identifică în conţinutul noţiunii de inviolabilitate a persoanei două drepturi: dreptul la libertate faţă de măsurile de constrîngere aplicate de către stat prin organele sale şi dreptul la libertate faţă de atentatele criminale din partea cetăţenilor. În baza acestor momente, domnia sa conchide că inviolabilitatea persoanei din punct de vedere juridico-constituţional presupune protecţia garantată de către stat a libertăţii fizice, psihice, sexuale, morale a persoanei faţă de atentatele criminale, precum şi protecţia faţă de restrîngerea ilegală şi nejustificată a acestor libertăţi [16, p. 47].

Acest ultim moment a determinat şi o definire în sens îngust a categoriei în discuţie. Astfel, A.V. Pisarev [22, p. 18] susţine că dreptul la inviolabilitate personală presupune dreptul subiectiv al persoanei (faţă de care legea admite aplicarea măsurilor de constrîngere procesuală) la asigurarea inviolabilităţii fizice şi psihice faţă de atentatele ilegale ale organelor de stat şi a funcţionarilor acestora.

Prin esenţă, anume o asemenea privire asupra lucrurilor cel mai mult ne interesează în prezentul demers ştiinţific, dat fiind faptul că implică nemijlocit problema aplicării constrîngerii juridice, fiind în acelaşi timp clar că protecţia inviolabilităţii persoanei faţă de atentatele ilegale ale altor persoane este asigurată de politica penală a statului, aceste atentate fiind calificate ca infracţiuni şi pasibile de pedeapsa prevăzută de legislaţia penală.

În doctrina juridică mai pot fi atestate alte două abordări a conceptului de „inviolabilitate a persoanei”, deja în funcţie de un alt criteriu. Interpretarea restrînsă a acestui drept presupune imposibilitatea de a lipsi ilegal de libertate (sub formă de arest, reţinere etc.), adică inviolabilitatea fizică. Privită în sens extensiv, inviolabilitatea persoanei cuprinde nu numai inviolabilitatea fizică, ci şi psihică, morală, spirituală, sexuală, securitatea personală şi posibilitatea de a dispune liber de sine însuşi [16, p. 47].

Într-o altă opinie, inviolabilitatea personală presupune neadmiterea nici unei ingerinţe în sfera individuală a persoanei şi cuprinde inviolabilitatea fizică şi inviolabilitatea psihică. În acest sens, inviolabilitatea fizică este caracterizată, mai întîi de toate, prin lipsa oricărui contact fizic cu persoana împotriva voinţei acesteia, iar inviolabilitatea psihică – lipsa contactului de natură să suprime conştiinţa, gîndurile, voinţa persoanei şi să exercite o influenţă coercitivă asupra comportamentului acesteia [22, p. 12].

Asigurarea inviolabilităţii fizice presupune crearea de garanţii suficiente de către stat faţă de orice atentat la viaţa, sănătatea, libertatea activităţii fizice, inviolabilitatea sexuală, atît din partea statului, a organelor şi funcţionarilor acestora, cît şi din partea cetăţenilor. Asigurarea inviolabilităţii psihice cuprinde un complex de măsuri orientate spre protecţia faţă de atentatele la sănătatea psihică şi morală a persoanei, sfera intelectuală şi voliţională a conştiinţei omului.

O accepţiune cu mult mai largă poate fi întîlnită la I.L. Petruhin [21, p. 35], în viziunea căruia dreptul la inviolabilitatea persoanei presupune libertatea omului şi securitatea personală garantată de către stat, care constă în neadmiterea, reprimarea şi sancţionarea atentatelor la viaţa, sănătatea, integritatea corporală şi libertatea sexuală (inviolabilitatea fizică a individului); la onoarea, demnitatea şi libertatea morală (inviolabilitatea morală); la libertatea individuală a persoanei exprimate în posibilitatea de a dispune de sine însuşi şi de a determina locul aflării potrivit propriei voinţe (securitatea personală).

O idee similară expune şi E.V. Serdiucova [23], potrivit căreia prin dreptul inviolabilităţii personale se înţelege de asemenea şi siguranţa persoanei şi libertatea omului garantate de către stat, care rezidă în neadmiterea, reprimarea şi pedepsirea oricărui atentat asupra: — vieţii, sănătăţii, integrităţii corporale şi libertăţii sexuale (inviolabilitatea fizică); — cinstei, demnităţii, libertăţii morale (inviolabilitatea morală); — desfăşurării normale a proceselor psihice (inviolabilitatea psihică); — libertăţii individuale a omului, exprimată prin posibilitatea de a dispune de sine însuşi, de timpul liber, de a determina de sine stătător locul aflării, neaflarea sub supraveghere sau protecţie (siguranţa personală).

În virtutea importanţei sale deosebite, inviolabilitatea persoanei este privită ca fiind atît un drept al individului, cît şi un principiu. O delimitare clară sub acest aspect face cercetătoarea E.G. Vasilieva [15, p. 30], în viziunea căreia principiul inviolabilităţii persoanei constă în neadmiterea (interzicerea) oricărui atentat ilegal asupra inviolabilităţii fizice, morale şi psihice a individului, asupra libertăţii individuale, libertăţii generale de acţiune şi siguranţei persoanei în contextul realizării justiţiei penale. La rîndul său, dreptul la inviolabilitatea persoanei este o asemenea stare a individului garantată de către stat care presupune că integritatea psihică şi fizică şi autonomia persoanei sunt libere faţă de orice constrîngere. Potrivit Constituţiei, acest drept poate fi restrîns în condiţii legale.

Merită atenţie în context şi ideea potrivit căreia inviolabilitatea persoanei presupune un anumit regim juridic, baza relaţiilor dintre persoană şi societate, dintre cetăţean şi stat; regim ce exclude restrîngerea nejustificată a drepturilor şi libertăţilor individului [23].

De rînd cu aceste accepţiuni, în studiile de specialitate inviolabilitatea persoanei este abordată ca fiind o instituţie juridică complexă. Astfel, în viziunea cercetătoarei A. A. Opaleva [18], instituţia inviolabilităţii persoanei nu se reduce doar la însăşi dreptul la inviolabilitate, adică la posibilitatea de a dispune de o asemenea valoare ca inviolabilitatea, dar cuprinde şi asigurarea acestei posibilităţi prin mijloace juridice. Din această perspectivă, domnia sa susţine că „instituţia inviolabilităţii personale reprezintă un sistem de norme juridice ce aparţin diferitor ramuri de drept, reunite prin obiectul comun de reglementare juridică, care cuprinde totalitatea relaţiilor sociale din sfera inviolabilităţii personale”. În cadrul acestui sistem de norme juridice cercetătoarea identifică două mari categorii: norme care consacră dreptul la inviolabilitate personală şi norme care asigură acest drept.

Respectiv, la categoria normelor ce consacră acest drept, domnia sa atrubuie normele care se referă la:

  • recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor persoanei (inclusiv a dreptului la inviolabilitate personală) ca valoare supremă, temelie a libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume (de exemplu, preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (DUDO), art.1 din Constituţia Republicii Moldova);
  • instituţionalizarea însăşi a dreptului la inviolabilitate a persoanei (art. 3 din DUDO, art. 24 din Constituţia RM);
  • subiecţii dreptului respectiv (omul, cetăţeanul, fiecare persoană);
  • obiectul inviolabilităţii personale (viaţa, sănătatea, integritatea corporală, libertatea individuală, psihicul, onoarea, demnitatea etc.);
  • principiile ce stau la baza recunoaşterii şi respectării dreptului la inviolabilitate personală (universalităţii, egalităţii, garantării etc.);
  • posibilităţile pe care le presupune dreptul la inviolabilitate personală (posibilitatea persoanei de a fi protejată de restrîngerea ilegală a inviolabilităţii fizice, psihice şi morale, libertăţii individuale; de a cere de la alte persoane respectarea inviolabilităţii sale; de a recurge la protecţia statului în caz de atentare la inviolabilitatea personală);
  • obligaţiile statului, asociaţiilor obşteşti şi cetăţenilor de a respecta inviolabilitatea personală a fiecărui om, indiferent de gen, rasă, naţionalitate, limbă, origine socială, situaţie materială, domiciliu, atitudine faţă de religie, convingeri etc.;
  • învestirea cu inviolabilitate personală specială (în legătură cu executarea funcţiilor de importanţă socială).

La categoria normelor care asigură dreptul la inviolabilitate personală, considerate a fi cele mai numeroase, sunt atribuite dispoziţiile juridice care se referă la:

  • necesitatea asigurării dreptului la inviolabilitate personală;
  • scopurile şi sarcinile acestui drept;
  • garanţiile realizării dreptului la inviolabilitate personală (prevederile dreptului internaţional, ale dreptului constituţional şi a unor norme ramurale referitoare la interzicerea restrîngerii inviolabilităţii personale cu depăşirea limitelor stabilite de convenţiile internaţionale şi legislaţia naţională);
  • sistemul organelor care realizează protecţia juridico-statală şi apărarea dreptului la inviolabilitate personală;
  • sistemul măsurilor de protecţie şi apărare a inviolabilităţii personale (măsuri de prevenire şi reprimare a încălcărilor inviolabilităţii personale; măsuri de protecţie judiciară;
  • măsuri de răspundere juridică şi măsuri de compensare;
  • măsuri juridice de supraveghere şi control);
  • formele şi metodele asigurării dreptului la inviolabilitate personală (constatarea delictelor, garantare, compensare, recuperare, răspundere, restrîngere, obligare, interzicere etc.);
  • posibilitatea restrîngerii inviolabilităţii personale (restrîngerea legată de stabilirea limitelor inviolabilităţii personale generale determinată de nivelul libertăţii individului caracteristic uneia sau altei societăţi;
  • restrîngerea legată de stabilirea limitelor inviolabilităţii personale speciale, determinată de particularităţile activităţii profesionale; restrîngerea condiţionată de situaţii speciale şi excepţionale (extrema necesitate, legitima apărare, situaţia excepţională) etc.

Din cele enunţate, putem deduce valoarea deosebită a dreptului la inviolabilitate personală şi atenţia care trebuie să i se acorde de către legiuitor.

În general, dreptului la libertate şi inviolabilitate personală îi este atribuită o semnificaţie deosebită într-o societate democratică. În documentele Comisiei pentru drepturile omului a ONU se subliniază că libertatea şi inviolabilitatea persoanei constituie baza protecţiei şi apărării tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi ale omului [17, p. 10].

Accentuînd valoarea deosebită a libertăţii, marele constituţionalist C. Stere [12, p. 465-466] (citat de R. Grecu [6, p. 69-70]) susţinea la vremea sa că toate libertăţile, despre care vorbeşte Constituţia, izvorăsc dintr-un singur principiu suprem – principiul de inviolabilitate a personalităţii, care prin sine însuşi afirmă respectul demnităţii umane. Conform acestui principiu legea consideră o fiinţă umană sacră şi inviolabilă doar în virtutea faptului că este fiinţă omenească. După acest remarcabil cugetător al neamului nostru, principiul dat este incompatibil cu sclavagismul şi robia, cu supunerea la chinuri şi înjosirea fiinţei în scopul descoperirii unei crime. El este incompatibil nu numai cu pedeapsa cu moartea, dar cu însăşi ideea veche despre pedeapsă nu ca mijloc de apărare a societăţii, ca un mijloc de a face inofensivă persoana inculpată, ci ca o răzbunare în scopul provocării suferinţelor acesteia.

Referindu-ne nemijlocit la consacrarea legală a dreptului la inviolabilitate personală, notăm că acesta este consfinţit în principal, după cum este şi necesar, în textul Legii Supreme a Republicii Moldova prin următoarea formulă: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile” [1, art. 25 alin. (1)].

În contextul normei constituţionale, libertatea individuală vizează, după cum susţin majoritatea cercetătorilor, libertatea fizică a persoanei, dreptul de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decît în cazurile şi în formele expres prevăzute de Constituţie şi lege [2, p. 40].

Într-o altă accepţiune, libertatea individuală este considerată a fi „expresia constituţională a stării naturale umane, omul se naşte liber, iar societatea este obligată să respecte şi să protejeze libertatea omului” [10, p. 248; 11, p. 31]. Totodată, întrucît libertatea individuală, ca de altfel, toate libertăţile umane, nu poate şi nici nu trebuie să fie absolută, ea urmează a se realiza în limitele coordonatelor impuse de către ordinea constituţională sau, mai larg, de ordinea de drept, iar încălcarea ordinii de drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile publice de a interveni prin constrîngere. Dacă este cazul, în funcţie de gravitatea încălcărilor, pot fi aplicate măsuri care privesc libertatea persoanei, cum ar fi reţinerea, arestul, percheziţia.

Recunoscînd o asemenea libertate fiecărei persoane şi sugerînd eventualele consecinţe ce pot surveni în caz de neconformare ordinii stabilite în stat, Constituţia, în acelaşi timp, ţine să prestabilească şi anumite limite în cadrul cărora trebuie să se desfăşoare intervenţia autorităţilor publice. Prin esenţă, acest moment reprezintă prima şi cea mai importantă garanţie a respectării dreptului la inviolabilitate personală la aplicarea constrîngerii juridice [3, p. 24-25].

Acţiunile autorităţilor publice de restabilire a ordinii de drept, de represiune sunt şi trebuie să fie, la rîndul lor, condiţionate şi clar delimitate, astfel încît libertatea individuală să fie respectată şi nici o persoană care este inocentă să nu fie victima unor acţiuni abuzive sau determinate eventual de raţiuni politice. Intervine astfel noţiunea de „siguranţă a persoanei” care exprimă ansamblul garanţiilor ce protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi a legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii de natură să asigure ca aceste măsuri să nu fie ilegale [7, p. 138-139]. Acest sistem de garanţii permite realizarea represiunii faptelor antisociale sau nelegale, dar, în acelaşi timp, asigură şi inocenţilor ocrotirea juridică necesară. Astfel, siguranţa persoanei este văzută ca o garanţie a libertăţii individuale, ce priveşte legalitatea măsurilor care pot fi dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege [2, p. 40-41].

Într-o altă viziune, siguranţa persoanei presupune dreptul de a fi supus privării sau restrîngerii libertăţii doar în conformitate cu normele legale care reglementează excepţiile de la dreptul la libertate (noţiunea de siguranţă a persoanei e identică cu obligaţia respectării stricte a legalităţii de către autorităţile judiciare penale competente) [8, p. 50].

Prin urmare, art. 25 din Constituţia RM stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări. Respectiv, acestea pot fi dispuse numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, prin care urmează să înţelegem regulile procedurale a căror respectare obligatorie se impune. Deşi art. 25 cuprinde în cea mai mare măsură aspecte de procedură, conţinutul articolului este cu mult mai mare şi nu se referă doar la aceste chestiuni. După cum susţin unii cercetători [4, p. 63], articolul în cauză protejează persoana nu doar de percheziţie, reţinere sau arestare abuzivă, dar şi de o definire defectuoasă a infracţiunilor, de utilizare a noţiunilor şi definiţiilor vagi, precum şi de practica juridică incorectă.

În general, dreptul la libertate şi inviolabilitate personală este atribuit la categoria drepturilor şi libertăţilor civile şi politice, realizarea şi apărarea cărora se deosebeşte într-o anumită măsură de respectarea şi protecţia drepturilor economice, sociale şi culturale, reglementate de Constituţie.

Drepturile social-economice presupun un program social complex care poate fi realizat doar printr-o activitate pozitivă a statului. În schimb, drepturile civile şi politice ale cetăţeanului nu necesită din partea statului programe speciale şi activităţi complexe. Ele necesită doar o protecţie faţă de intervenţii, restrîngeri şi limitări nejustificate. În acest sens, cercetătorul A. Asmen scrie „aceste drepturi limitează dreptul statului, dar nu solicită din partea acestuia nici un serviciu, nici o jertfă în favoarea cetăţenilor. Statul trebuie să se abţină doar de la intervenţia în sferele date, acordînd spaţiu liber activităţii personale” [24, p. 398]. Cu alte cuvinte, statul trebuie doar să pună la dispoziţia cetăţenilor posibilităţi juridice de nădejde pentru protecţia drepturilor civile şi politice [17, p. 20], în special, e cazul garantării accesului liber la justiţie, a dreptului la apărare etc., ca elemente importante ale mecanismului juridic de protecţie a drepturilor omului.

Pe cît de simplu pare acest lucru la prima vedere, pe atît de dificilă se dovedeşte a fi transpunerea lui în practică. Aceasta deoarece adesea intervenţia statului este determinată de necesitatea protejării intereselor sale, moment pentru care nu rare ori sunt jertfite interesele şi drepturile cetăţenilor, printre care şi libertatea acestora. De aceea, problema inviolabilităţii persoanei este de o deosebită actualitate pentru Republica Moldova, aflată pe calea democratizării şi edificării statului de drept [3, p. 24-25]. Ea necesită o atenţie distinctă din partea legiuitorului, a teoreticienilor şi practicienilor, deoarece, după cum susţinea marele savant C. Stere [6, p. 74-75] „fără asigurarea libertăţii individuale şi a libertăţii comunale, constituţionalismul oricărei ţări va rămîne o simplă faţadă, în dosul căreia se poate ascunde arbitrariul şi despotismul cel mai neînfrînat”.

Concluzii

Generalizînd, notăm că prin consacrarea constituţională a dreptului la inviolabilitate personală se tinde nu numai spre garantarea libertăţii persoanei, ci şi spre asigurarea securităţii juridice a acesteia în raporturile sale cu puterea, în special, la aplicarea constrîngerii juridice, moment deosebit de semnificativ pentru o societate democratică şi un stat de drept.

Pornind de la semnificaţia fundamentală a inviolabilităţii persoanei într-un stat de drept, considerăm că pentru restrîngerea dreptului la inviolabilitate personală este necesară o diligenţă sporită din partea autorităţilor competente, dat fiind faptul că aceasta implică nemijlocit şi restrîngerea altor drepturi fundamentale garantate de Constituţie. De aceea, atît legiuitorul în procesul legiferării, cît şi practicienii trebuie cu o deosebită precauţie să facă uz de competenţa lor legală de a restrînge inviolabilitatea persoanei, mai ales că nu sunt rare cazurile, cînd prin aceasta sunt cauzate grave prejudicii de diferită natură acuzatului. Cea mai bună soluţie în acest caz o reprezintă restrîngerea inviolabilităţii persoanei doar ca excepţie, potrivit principiilor general recunoscute şi doar în limitele şi pentru scopurile strict prevăzute de lege.

Вibliografice:
  1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în vigoare din 27.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr. 1.
  2. Constituţia României revizuită: comentarii şi explicaţii. Muraru I., Constantinescu M., Iorgovan A. etc. Bucureşti: ALL BECK, 2004.
  3. Costachi Gh., Chetruş U. Inviolabilitatea persoanei – drept fundamental pasibil de restrîngere. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr. 5.
  4. Creangă I., Gurin C. Drepturile şi libertăţile fundamentale. Sistemul de garanţii. Chişinău: TISH, 2005 (F.E.-P. „Tipografia Centrală”).
  5. Dicţionarul explicativ al limbii romîne. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998.
  6. Grecu R. Stere în luptă pentru drepturile omului. Concepţia drepturilor şi libertăţilor omului în opera juridică a lui Constantin Stere. Chişinău: «Universul», 2009.
  7. Iancu Gh. Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a III-a revăzută şi completată. Bucureşti: Lumina Lex, 2005.
  8. Ionescu D. Procedură penală. Partea generală: sinteze şi speţe. Cluj-Napoca: Sfera Juridică, 2007.
  9. Micu D. Garantarea drepturilor omului în practica Curţii europene a drepturilor omului şi în Constituţia României. Bucureşti: All Beck, 1998.
  10. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Bucureşti: ACTAMI, 1995.
  11. Nicolae N.-A. Garantarea libertăţii persoanei. Bucureşti: Ed. Univ. Titu Maiorescu, 2002.
  12. Stere C. Curs de drept constituţional (litografiat). 1910. Biblioteca Academiei de Ştiinţe a României.
  13. Tămăş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică (Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită). Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, 1996.
  14. Абдуллаев М.И. Права человека и закон: Историко-теоретические аспекты. Санкт-Петербург:«Юридический Центр Пресс», 2004.
  15. Васильева Е.Г. Принцип неприкосновенности личности в уголовном процессе. In: Актуальные вопросы уголовного процесса современной России. Межвузовский сборник научных трудов. Уфа: РИО БашГУ, 2003.
  16. Демирчян В.В. Пределы ограничения права ни личную неприкосновенность при применении задержания в уголовном процессе. In: Современное право, 2008, nr. 8.
  17. Лебедев В.М. Судебная защита свободы и личной неприкосновенности граждан на предварительном следствии. Учебное пособие. Москва: Городец, 2001.
  18. Опалева А.А. Институт личной неприкосновенности в системе права. In: Труды Академии Управления МВД России. [resurs electronic]: http://web1.law.edu.ru/article/article.asp?articleID =1389582. (accesat la 31.07.2017).
  19. Орлов Р.В. Право на свободу и личную неприкосновенность как конституционная гарантия от незаконных и необоснованных арестов граждан. In: Академический юридический журнал «Научные сообщения», 2008, nr. 3 (33).
  20. Патюлин В.А. Неприкосновенность личности как правовой институт. In: Советское государство и право, 1973, № 11.
  21. Петрухин И.Л. Свобода личности и уголовно-процессуальное принуждение. Москва: «Наука», 1985.
  22. Писарев А.В. Производство следственных действий, ограничивающих право граждан на личную неприкосновенность. Автореферат диссертации … канд. юрид. наук. Омск, 2002.
  23. Сердюкова Е.В. Свобода человека как объект посягательства. În: Русскaя цивилизация: наука, образование, общество. Электронное научное издание (журнал). 2009, nr. 3. http://publ.uchis-online.ru/files/Chi05.pdf. (accesat la 31.04.2013).
  24. Эсмен А. Общие основания конституционного права. Спб., 1909.