LEGIFERAREA ȘI FUNCȚIA LEGISLATIVĂ A PARLAMENTULUI

Arnăut Veronicadoctorandă, Institutul de Cercetări Juridice și Politice al Academiei de Științe a Moldovei

CZU: 342.52/.53(478)


Articolul cuprinde un studiu asupra legiferării ca activitate distinctă în cadrul statului, în vederea precizării esenței acesteia și concretizării funcției legislative a Parlamentului ca unica autoritate legislativă a statului. Sunt puse în discuție conceptele de „funcție legislativă” și „competență legislativă”, fiind precizată distincția dintre acestea.


The article includes a study of lawmaking as a distinct activity in the state in order to clarify its essence and to concretize the legislative function of the Parliament as the sole legislative authority of the state. There are analyzed the concepts of „legislative function” and „legislative competence” and the distinction between them.


В статье предлагается краткое исследование законотворчества как отдельный вид деятельности в государстве, для того чтобы выявить его сущность и обосновать законодательную функцию Парламента как единственного законодательного органа государства. Особое внимание уделено понятиям «законодательная функция» и «законодательная компетенция», а также различиям между ними.


Legiferarea ca activitate

După cum prea bine se știe, existența și perpetuarea oricărei societăți depinde în mod decisiv de asigurarea ordinii de drept în cadrul acesteia, pornind de la „instituirea unor norme juridice concrete de conduită pentru membrii săi” [18, p. 211]. De-a lungul timpului, activitatea de elaborare a acestor norme (activitatea normativă) a devenit una crucială pentru organizarea și funcționarea statului, în acest scop fiind instituite structuri cu competențe concrete în domeniu, cît și elaborate metodologii de desfășurare a acesteia.

În esența sa, activitatea normativă desemnează una din modalităţile fundamentale prin care se realizează activitatea statală de creare a dreptului potrivit imperativelor dictate de evoluţia societăţii [29, p. 169]. Or, mai actual, „activitatea de legiferare reprezintă principala modalitate de implementare a politicilor publice, asigurînd instrumentele necesare pentru punerea în aplicare a soluțiilor de dezvoltare economică și socială, precum și pentru exercitarea autorității publice” [21].

Pe cale de consecință, „elaborarea normelor juridice (a dreptului) reprezintă un proces complex, ce se realizează prin activitatea normativă a organelor statului materializată în adoptarea actelor normative, cu respectarea unor proceduri, metode şi principii care corespund cerinţelor unei reglementări clare, coerente şi precise” [29, p. 169].

Principala formă de creare a normelor juridice este considerată a fi legiferarea (activitatea legislativă) [15, p. 62], întrucît este orientată, în special, spre crearea legilor – acte normative aflate în fruntea ierarhiei izvoarelor de drept.

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române [7, p. 566], a legifera presupune „a elabora și a adopta o lege; a stabili ceva prin lege”. Respectiv, termenul legiferare desemnează „acțiunea de a legifera și rezultatul ei”; or, altfel spus „activitatea de creare a legilor”. Pornind de la aceasta, se poate spune că „crearea legilor este principalul scop al activităţii de legiferare”, moment ce o distinge de alte tipuri/forme de creare a normelor juridice şi îi determină particularităţile [36, p. 362-366; 38, p. 170-171; 34, p. 136-144].

Înainte de a aprofunda cercetarea acestui concept, vom reitera că, de obicei, legea este privită ca act normativ ce dispune de forţă juridică superioară, ce reglementează cele mai importante relaţii sociale din cadrul statului, adoptat în cadrul unui proces complex de către organul legislativ suprem sau nemijlocit de către popor prin intermediul referendumului [36, p. 362-366; 38, p. 170-171; 34, p. 136]. Într-o altă opinie, prin lege se înțelege acel act adoptat de organul de stat avînd calitatea de reprezentanță națională, prin care sunt stabilite reguli de conduită socială generale și impersonale, obligatorii și susceptibile de a fi sancționate prin forța de constrîngere a statului [10, p. 99].

Dintr-o perspectivă mai filosofică, în doctrina juridică se consideră că a legifera înseamnă a transforma o regulă, aşa cum este ea concepută la un moment dat vis-à-vis de o situaţie de fapt concretă, existentă în societate, într-o regulă de drept pozitiv [9, p. 315]. Deci, legiferarea presupune operaţiunea prin care regulile preexistente se transformă în reguli de drept pozitiv [8, p. 370].

Pe de altă parte, cercetătorii precizează că legiferarea reprezintă o acţiune conştientă a legiuitorului care receptînd comandamentele sociale, hotărăşte soluţiile de reglementare juridică [29, p. 170]. De aici, în sens larg, legiferarea este apreciată ca un proces de cunoaştere şi evaluare a necesităţilor juridice ale societăţii şi statului, de elaborare şi adoptare a actelor normative de către subiecţii competenţi potrivit procedurilor corespunzătoare [37, p. 157]. În concret, legiferarea este orientată spre crearea normelor juridice, forma de exprimare a cărora este actul normativ.

Privită în ansamblul său, activitatea de elaborare a actelor normative (legiferarea) este una complicată. Din punctul de vedere al conţintului ea presupune cunoaşterea şi aprecierea realităţii sociale prin prisma reglementării juridice, sintetizarea esenţei deciziei (juridice) legislative, conceptualizarea şi transpunerea acesteia în norma juridică. Sub aspect formal, această activitate este una organizată, implicînd cîteva proceduri obligatorii (de ex., crearea legii cuprinde etapa iniţiativei legislative, dezbaterea proiectului de lege, adoptarea legii şi publicarea acesteia) [33, p. 6].

Așadar, activitatea legistativă (de legiferare) se materializează prin intermediul procesului legislativ, care cuprinde o serie de acţiuni, operaţiuni şi proceduri ce se desfăşoară în cadrul diferitor nivele instituţionale, prin succesiunea mai multor etape, faze distincte, riguros reglementate. În concret, procesul legislativ se realizează prin mai multe proceduri legislative, care sub aspect juridic presupun ordinea prestabilită (de un ansamblu de reguli/norme) de parcurgere a proiectelor de legi şi alte acte legislative pînă la adoptare şi intrare în vigoare.

Vorbind despre subiecții acestui proces, precizăm că, în prezent, este general recunoscut faptul că legile sunt adoptate de către parlamente (în cazurile statelor federale de către parlamentul federal şi de către parlamentele subiectelor federaţiei), precum şi nemijlocit de către populaţia ţării prin intermediul referendumurilor republicane (naţionale) [15, p. 62]. Mai mult, în condițiile democrației contemporane și a valorilor statului de drept, un accent distinct se pune pe implicarea în procesul legiferării și a altor subiecți în vederea asigurării eficienței activității legislative a statului și a echilibrului dintre puteri (problemă la care vom reveni pe parcurs).

În fine, trebuie subliniat că, scopul principal al activităţii de legiferare, constă nu numai în adoptarea cu o anumită regularitate a diferitor legi, dar şi în asigurarea renovării permanente, perfecţionării întregului sistem de legi ce funcţionează în cadrul statului [35, p. 9-10]. O asemenea abordare presupune inevitabil cerinţa transformării activităţii de legiferare în o activitate profesională, cu implicarea mai multor actori competenţi în materie.

Funcția legislativă a Parlamentului

Înainte de a ne referi nemijlocit la funcția legislativă a Parlamentului, considerăm necesar a preciza unele momente ce țin de funcția legislativă a statului.

În termeni generali, în doctrina juridică se opinează că funcţia legislativă presupune „activitatea statului care are ca obiect stabilirea de norme generale, de conduită umană, obligatorii şi cu aplicare repetată” [23, p. 39]; „edictarea de norme juridice, general obligatorii pentru întreaga societate şi pentru toate organele statului, a căror respectare este asigurată prin forţa de constrîngere a statului” [16, p. 56]; „edictarea de norme juridice, obligatorii pentru subiectele de drept la care se referă, precum şi pentru executiv, care răspunde de asigurarea realizării legii, îndeosebi în calitate de titular al forţei de constrîngere a statului, iar, în caz de litigii, şi pentru puterea judecătorească” [25, p. 29; 27, p. 155]. Pe cale de consecință, putem susține că funcția legislativă a statului este realizată prin intermediul activității de legiferare, dată în competența unor autorități publice concrete.

Funcția legislativă se deosebește de celelalte funcții ale statului (executivă și judiciară) prin aceea că are ca obiect adoptarea normelor general-obligatorii, impersonale și care au un caracter primar, precum și prin faptul că are un caracter originar. Altfel spus, regulile generale adoptate prin lege exprimă voința suverană a organului reprezentativ la nivel național, format din membrii desemnați de coprul electoral [11, p. 169]. Deci, titularul dreptului de a exercita funcția legislativă este Parlamentul, în calitatea sa de organ reprezentativ al națiunii și de autoritate legiuitoare unică [14, p. 20].

Așadar, pornind de la valoarea juridică a legii, cît și de la semnificația deosebită a activității de elaborare a ei pentru stat (marcată prin cristalizarea unei funcții distincte a acestuia – funcția legislativă, de rînd cu cea executivă și judecătorească), legiferarea a fost atribuită în competența exclusivă a parlamentelor în calitatea lor de autorități reprezentative supreme în stat. De aici este evident faptul că cercetarea conceptului de legiferare implică inevitabil și necesitatea abordării funcției legislative a Parlamentului prin intermediul căreia aceasta se realizează.

Referindu-ne nemijlocit la Parlament, reiterăm că acesta are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit în sistemul statal. Competenţa sa (împuternicirile) trebuie să răspundă necesităţii de a crea condiţiile exprimării voinţei poporului care l-a ales şi pe care-l reprezintă direct, nemijlocit [17]. Dispoziţiile constituţionale în vigoare (art. 60 din Constituția Republicii Moldova [2]) consacră, pe de o parte, că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului, iar pe de altă parte, că este unica autoritate legiuitoare. Primul aspect se referă la locul Parlamentului în sistemul autorităţilor publice ale statului, cel de-al doilea aspect, la rolul organului legiuitor în acest sistem de organe ale statului.

Potrivit cercetătorilor, ansamblul abilităților (împuternicirilor, atribuțiilor) generale sau speciale, conferite de Constituție Parlamentului pentru îndeplinirea rolului său de „organ reprezentativ suprem al poporului”, formează conținutul competenței constituționale a acestei autorități. Competenţele Parlamentului se exprimă în mod material prin exercitarea unor funcţii distincte, dar corelative, care asigură realizarea scopurilor de reprezentare şi decizie legislativă, pentru care această structură democratică a fost constituită în sistemul organelor de stat [14, p. 113].

În toate statele lumii parlamentele exercită anumite funcţii, ale căror întindere şi conţinut sînt mai largi sau mai restrînse, în funcţie de diferite criterii, fie de natura regimului politic, de mecanismul raporturilor dintre Parlament şi celelalte instituţii ale statului, fie de tradiţiile democratice ale fiecărei ţări şi de adeziunea la principiile statului de drept [12, p. 64]. Important este că toate funcțiile Parlamentului, indiferent de numărul și conținutul fiecăreia, se întrepătrund și exprimă în modalități distincte rolul său de organ reprezentativ suprem al poporului și de unica autoritate legiuitoare a țării [19, p. 246].

Adesea, în limbajul curent, dar şi juridic, Parlamentul este desemnat prin sintagma „organ legislativ”. Potrivit unor cercetători [24, p. 4-5], termenul nu este suficient de cuprinzător, deoarece Parlamentul, în afara funcţiei legislative, are şi alte funcţii, care fac dificilă definirea organului în totalitatea sa, întreaga instituţie în virtutea uneia dintre activităţile sale (chiar dacă este cea mai importantă), cea legislativă. În acest context, prof. I. Deleanu susţine că Parlamentul are multiple şi importante funcţii (dintre care: legislativă, de informare, de control, de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice etc.), a căror exercitare se caracterizează, în primul rînd, prin activitatea de deliberare. Deci, voinţa Parlamentului nu se prezintă numai prin lege, ca act juridic al acestuia, ci în mai multe moduri, forme de exprimare (hotărîri normative, acte cu caracter exclusiv politic) şi în mai multe situaţii decît cele legislative [6, p. 184]. În temeiul acestor circumstanţe, Parlamentul este considerat a fi un organ deliberativ [26, p. 148], întrucît fiecare acţiune este mai întîi deliberată fie în plen (în cazul Parlamentului unicameral), fie în adunările Camerelor (în cazul Parlamentului bicameral), fie în comisii. Prin urmare, funcţia deliberativă desemnează o activitate mai cuprinzătoare decît cea legislativă, o atribuţie de conducere care este definită, de obicei, prin luarea de hotărîri.

Unii cercetători, atunci cînd analizează funcția legislativă a Parlamentului se limitează la a pune în evidență aptitudinea acestuia de a dezbate și adopta legi după anumite proceduri specifice, precizate de Constituție, legi și regulamente parlamentare. În opinia lor, deliberarea, ca atribut al Parlamentului, presupune o operațiune ce se finalizează printr-un vot, precedat de dezbateri, confruntări publice adeseori contradictorii între opiniile membrilor acestuia. Respectiv, analiza funcției deliberative este mult mai complexă, ea extinzîndu-se și asupra celorlalte acte – juridice sau exclusiv politice, după caz – adoptate de Parlament potrivit competențelor sale constituționale [28, p. 8].

Dincolo de aceste argumente, numeroși doctrinari totuși nu recunosc existența unei funcții deliberative în sarcina Parlamentului (bunăoară, prof. V. Popa [3, p. 259; 30, p. 110], Gh. Costachi și P. Hlipcă [4, p. 481] etc.), accentuînd în mod deosebit importanţa funcției legislative a acestuia, care rezidă în faptul că „în temeiul ei dezbaterile politice generale, izvorîte din voinţa naţiunii, se obiectivează prin edictarea unor norme juridice, care au menirea să reglementeze un anumit comportament în relaţiile sociale asupra cărora trebuie instituită o ordine specifică, normativă, în conformitate cu interesele sociale determinate” [13, p. 114]. În viziunea unor cercetători, „tocmai acest aspect este de natură să consolideze statutul de autoritate legislativă a Parlamentului, în defavoarea celui de autoritate deliberativă”. Mai mult, în opinia acestora, argumentul forte rezidă în faptul că: „deliberarea constituie o metodă utilizată în procesul de activitate a legiuitorului („un proces prin intermediul căruia se realizează funcția legislativă” [30, p. 110]), aşa cum este utilizată şi în activitatea instanţelor judecătoreşti şi chiar în cea a Guvernului” [4, p. 481].

În ce ne privește, aderăm la poziția celor din urmă, cel puțin din cîteva considerente:

  • în primul rînd, pornind de la sensul termenului „a delibera” (care potrivit Dicționarului explicativ al limbii române presupune: „a chibzui în comun și a discuta (în secret) asupra luării unei hotărâri; a decide, a rezolva; a examina, a chibzui, a dezbate pentru a lua o hotărâre), suntem de părerea că deliberarea este inerentă oricărei autorități colegiale din cadrul statului, în calitate de procedeu/metodă de luare a deciziilor;
  • în al doilea rînd, în ceea ce privește „avantajul funcției deliberative” a Parlamentului de a se extinde și asupra adoptării actelor juridice, altele decît legile, și actele pur politice ale acestuia (în timp ce funcția legislativă privește doar adoptarea legilor), considerăm relevante dispozițiile Legii privind actele legislative [22], care atribuie toate actele adoptate de Parlament la categoria actelor legislative. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) și (2): „actele legislative sînt acte adoptate de unica autoritate legislativă a statului în temeiul normelor constituţionale, conform procedurii stabilite de Regulamentul Parlamentului, de alte reglementări în vigoare, şi ocupă poziţia cea mai înaltă în ierarhia actelor normative din Republica Moldova. Din categoria actelor legislative fac parte:
    a) Constituţia Republicii Moldova şi legile constituţionale;
    b) legile organice şi legile ordinare;
    c) hotărîrile şi moţiunile”. Pe cale de consecință, se poate deduce că prin intermediul funcției legislative, Parlamentul adoptă întregul set de acte (acte legislative) date în competența sa de Constituție și alte legi;
  • în al treilea rînd, strict vorbind, pînă la luarea unei hotărîri concrete (deliberare), este necesară parcurgerea unor etape importante, precum ar fi: identificarea problemei, analiza acesteia, consultarea diferitor factori, propunerea de soluții alternative, întocmirea proiectului hotărîrii etc., care în esență caracterizează și sunt parte inerentă a procesului legislativ;
  • în fine, deliberarea este intrinsecă exercitării tuturor funcțiilor Parlamentului, inclusiv legislativă.

Dincolo de aceste momente, în literatura juridică este incontestabil şi unanim recunoscut faptul că exercitarea funcţiei legislative – legiferarea – rămîne împuternicirea primordială a Parlamentului; nucleul întregii activități parlamentare [31, p. 104]; o activitate principală şi determinantă pentru autoritatea dată [16, p. 56; 5, p. 450]; finalitatea și scopul existenţei Parlamentului [26, p. 148].

Așadar, principala și cea mai importantă [27, p. 154] funcție a Parlamentului este funcția legislativă, întrucît sarcina principală a Parlamentului este exprimarea voinței generale prin legi sau, altfel spus, destinația Parlamentului constă în realizarea funcției legislative, funcție proprie și obligatorie numai lui, în virtutea delegării acestui drept direct de către popor [30, p. 109].

Totodată, doctrinarii au sintetizat cîteva trăsături caracteristice funcţiei legislative a Parlamentului, şi anume [12, p. 71-72]:

  • este o funcţie primordială şi prioritară;
  • are un caracter permanent, desfăşurîndu-se pe tot parcursul legislaturii (spre deosebire de alte funcţii care sînt exercitate periodic);
  • are un caracter complex, fiind exercitată printr-o multitudine de activităţi pe parcursul a mai multor etape, cu participarea diverşilor subiecţi;
  • are un caracter politic și juridic, datorită implicaţiilor sale.

Prin urmare, exercitarea acestei funcţii este direct legată de rolul Parlamentului ca exponent al suveranităţii naţionale, de calitatea sa de organ reprezentativ suprem al poporului şi de instrument prin care se exprimă voinţa acestuia [4, p. 481].

Conținutul funcției legislative a Parlamentului

Dincolo de cele menționate, o atenție distinctă merită conținutul funcției legislative a Parlamentului. Într-o primă ipoteză funcția legislativă pare a se raporta la examinarea și adoptarea proiectelor de legi prezentate Parlamentului de către Guvern. În realitate, susțin cercetătorii, funcția legislativă a Parlamentului este extrem de complexă. Înainte de a fi o funcție normativă, ea este o funcție politică. Înainte de a fi o funcție executivă, subordonată prevederilor constituționale, ea este o funcție axiologică, în virtutea căreia se stabilesc valorile politice și juridice pe baza cărora se elaborează normele juridice primare și se direcționează activitatea întregului organism statal [32, p. 32-33].

Pe o poziție distinctă în acest sens se plasează cercetătorii români M. Constantinescu și I. Muraru, în opinia cărora „Parlamentul exercită o funcție de legiferare, care este o formă specializată a competenței sale generale, în virtutea căreia dezbaterea problemelor politice generale ale națiunii se finalizează prin adoptarea unei norme de drept, ca expresie a voinței generale în reglementarea unor raporturi sociale” [1, p. 121]. Din această perspectivă, funcția de legiferare este redusă la competența de legiferare, competență care ar rezulta din condițiile și limitele stabilite de Constituție [1, p. 122].

Într-o manieră asemănătoare opinează și alți cercetători, care privesc funcția legislativă a Parlamentului foarte restrîns ca fiind „aptitudinea sau împuternicirea acordată Parlamentului prin Constituție de a vota legi” [19, p. 246-247]. Totodată, se reiterează: „dat fiind faptul că Parlamentul nu adoptă numai legi, ci și moțiuni, hotărîri, precum și diferite acte politice, funcția legislativă a acestuia se circumscrie exclusiv la votarea legilor, adoptarea celorlalte acte făcînd obiectul altor funcții” [20, p. 666]. În aceeași ordine de idei, I. Muraru și E.S. Tănăsescu susțin că pentru înțelegerea corectă a funcției legislative trebuie să ne referim la sensul restrîns al conceptului de lege, adică de act juridic normativ al Parlamentului. În această accepțiune, adoptarea legilor aparține numai Parlamentului [27, p. 155].

În opinia prof. I. Vida, „funcția de legiferare a Parlamentului reprezintă capacitatea forumului reprezentativ suprem al poporului de a reglementa în mod primar orice categorie de relații sociale, pe baza regulilor stabilite de Constituție și de regulamentele parlamentare”. Criticînd poziția autorilor enunțați mai sus, prof. I. Vida este de părerea că în argumentarea lor se face o confuzie între funcția legislativă și competența Parlamentului. Funcția legislativă nu se identifică cu competența Parlamentului, întrucît aceasta nu poate fi redusă la competența de legiferare. În general, termenul „competență” este utilizat în drept pentru a desemna o listă de atribuții, de drepturi și obligații, care pot fi exercitate de o anumită autoritate publică. Astfel, se poate vorbi de competența unui minister, a unui primar, a unui consiliu local, în înțelesul de competență materială (ansamblul atribuțiilor conferite de lege) ori de competență teritorială (limitele geografice ale exercițiului competenței materiale). O asemenea problemă nu se poate pune în cazul Parlamentului în materie legislativă [32, p. 34].

În ceea ce ne privește, susținem poziția potrivit căreia funcția legislativă a Parlamentului nu poate fi redusă la competența de legiferare. Ca argument, este relevantă ideea expusă mai sus – titularul dreptului de a exercita funcția legislativă este Parlamentul, în calitatea sa de organ reprezentativ al națiunii și de unică autoritate legiuitoare [14, p. 20]. În acest caz, precizăm că pentru exercitarea funcției în cauză Parlamentul este învestit la nivel constituțional (și nu numai) cu anumite competențe (care pot fi numite competențe legislative).

Astfel, temeiul constituțional al funcției legislative a Parlamentului îl constituie, într-un sens restrîns, teza finală a art. 60 alin. (1) din Constituția Republicii Moldova [2]: Parlamentul este „unica autoritate legislativă a statului”. Într-un sens larg, temeiul constituțional este întreg alin. (1) al art. 60, întrucît „Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului este pe deplin legitim să fie unica autoritate legiuitoare a țării” [19, p. 246-247]. Celelalte dispoziții constituționale ce reglementează funcționarea Parlamentului stabilesc deja competențele acestuia, inclusiv, legislative (bunăoară art. 66 pct. a) stabilește atribuția de bază a Parlamentului de a adopta legi, hotărîri şi moţiuni).

Pe de altă parte, trebuie reiterat că autoritatea legiuitoare nu partajează cu nimeni exercitarea funcției legislative, „nici chiar în cazul în care operează delegarea legislativă, Parlamentul rămînînd unicul titular al acestei funcții” [32, p. 34].

În ordinea dată de idei, prezintă importanță poziția Curții Constituționale a Republicii Moldova care a statuat că: „semnificaţia supremă a dispoziţiei constituţionale (potrivit căreia Parlamentul este „unica autoritate legislativă a statului” – e.n.) constă în aceea că nici o altă autoritate publică din Republica Moldova nu are dreptul de a reglementa, stabilind norme juridice primare în vreun domeniu al relaţiilor sociale. Parlamentul este singurul deţinător al puterii legislative, care emite norme obligatorii pentru executiv” [17].

Un alt argument pe care ținem să-l invocăm întru susținerea poziției noastre privește nemijlocit sintagma „adoptarea legilor”, care dispune de cîteva accepţiuni. Prin adoptarea legii poate fi înţeles nu doar votarea de către organul legiuitor a unui anumit proiect de lege, fapt după care acesta devine lege (adoptarea legii în sens direct), dar şi întreg setul de măsuri care precedează şi urmează după procesul votării, măsuri de creare a legii de la iniţiativa legislativă pînă la intrarea în vigoare a noii legi (adoptarea legii în sens larg) [35, p. 7]. Acest moment redă destul de clar complexitatea procesului creare a legii, cît și existența unor competențe legislative și în sarcina altor subiecți de drept (cum ar fi Guvernul (ca titular al dreptului la inițiativă legislativă), Șeful statului (ca subiect responsabil de promulgarea legilor), electoratul etc.).

Indiferent de sensul în care vom privi conceptul în discuţie, totuşi momentul-cheie care poate fi desprins este că rolul principal în activitatea de elaborare și adoptare a legii îi revine Parlamentului ca organ legislativ suprem al statului, deoarece anume acesta examinează proiectele de legi atribuindu-le forţa juridică de lege. Pornind de la aceasta, activitatea legislativă în care proiectelor de legi li se conferă statutul de lege de către organele parlamentare reprezintă o activitate legislativă parlamentară [15, p. 62-64].

Generalizînd asupra celor expuse, subliniem că, raportată la Parlament, termenul de funcție legislativă trebuie interpretat ca prerogativa forumului reprezentativ suprem al poporului, stabilită de Constituție, de a reglementa în mod primar orice categorie de relații sociale, în timp ce noțiunea de competență de legiferare cuprinde mai multe atribuții în domeniu, printre care examinarea și adoptarea proiectelor de legi etc.

Bibliografie
  1. Constantinescu M., Muraru I. Drept parlamentar românesc. București: Avtami, 1999.
  2. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr. 1 (cu modificările ulterioare).
  3. Constituţia Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: Arc, 2012. 576 p.
  4. Costachi Gh., Hlipcă P. Organizarea şi funcţionarea puterii în statul de drept. Ediția a II-a, revăzută. Chişinău: S.n., 2011 (Î.S. F.E.-P. Tipografia Centrală). 664 p.
  5. Costachi Gh., Hlipcă P. Organizarea şi funcţionarea puterii în statul de drept. Chişinău: Institutul de Istorie, Stat şi Drept, 2010 (Tipografia Universităţii „Transilvania” din Braşov). 624 p.
  6. Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. II. Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1993.
  7. Dicționarul explicativ al limbii române. Ed. a II-a. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.
  8. Djuvara M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv. Bucureşti: All Beck, 1999.
  9. Djuvara M. Teoria generală a dreptului. București: All, 1995.
  10. Drăganu T. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar. Vol. II. București: Lumina Lex, 1998. 368 p.
  11. Drăganu T. Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Tîrgu Mureș: Universitatea Ecologică „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, 1993.
  12. Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Tratat de teorie şi practică parlamentară. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 2001.
  13. Duculescu, V., Călinoiu C., Duculescu G. Constituţia României, comentată şi adnotată. Bucureşti: Lumina Lex, 1997.
  14. Enache M. Controlul parlamentar. Iaşi: Polirom, 1998. 260 p.
  15. Gagiu E. Legiferarea şi principiile desfăşurării acesteia într-un stat de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2011, nr. 9, p. 62-64.
  16. Hlipcă P. Activitatea legislativă a statului: esenţă şi particularităţi. În: Legea şi Viaţa, 2008, nr. 9.
  17. Hotărîrea Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 61 alin. (2) şi (3), art. 63 alin. (1), (2) şi (3), art. III din Titlul VII „Dispoziţii finale şi tranzitorii” din Constituţia Republicii Moldova, nr.31 din 10.11.97. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.77-78/33 din 27.11.1997.
  18. Iacub I., Pascal A. Ordinea de drept şi ordinea publică în statul de drept: concept şi valoare. B: Обучение в области прав человека. Сборник статей. Chişinău: Institutul pentru democrație, («MITRA-GRUP» S.A.), 2017, p. 211-217.
  19. Ionescu C. Drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc. Vol. II. Ediție revăzută. București: Lumina Lex, 2001. 408 p.
  20. Ionescu C. Tratat de drept constituțional contemporan. București: All Beck, 2003. 816 p.
  21. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, din 27 martie 2000. Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 60/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare. [resurs electronic]: http://legislatie.just.ro/Public /DetaliiDocument/21698.
  22. Legea privind actele legislative, Nr. 780 din 27.12.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 36-38 din 14.03.2002.
  23. Monac C. Parlamentul şi securitatea naţională. Bucureşti: Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 2006.
  24. Moroianu Zlătescu I. Rolul Parlamentului în sistemul conducerii statului. În: Dreptul, 1992, nr. 8, p. 3-10.
  25. Muraru I., Constantinescu M. Ordonanţa Guvernamentală: doctrină şi jurisprudenţă. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2000.
  26. Muraru I., Tănăsescu E. S. Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia 12, Vol. II. Bucureşti: C. H. Beck, 2006.
  27. Muraru I., Tănăsescu E.-S. Drept constituțional și instituții politice. Ed. a 13-a. Vol. II. București: C.H. Beck, 2009. 290 p.
  28. Oniga T. Delegarea legislativă. București: Universul juridic, 2009. 382 p.
  29. Popa C. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Lumina Lex, 2001.
  30. Popa V. Drept parlamentar. Chișinău: ULIM, 1999. 232 p.
  31. Rusu V. Statutul deputatului în contextul parlamentarismului contemporan. Monografie. Chișinău: CE USEM, 2016. 221 p.
  32. Vida I. Legistică Formală. Introducere în tehnica și procedura legislativă. Ed. a V-a. București: Universul Juridic, 2012. 224 p.
  33. Иванчин А.В. Внутренняя и внешняя законодательная техника в структуре уголовного правотворчества: монография. Рязань: Издательство «Коцепция», 2014.
  34. Керимов А.Д. Парламентское право Франции. Москва: Норма, 1998. 176 р.
  35. Кокотов А.Н. Законодательная деятельность и парламентский законодательный процесс в РФ. В: Российский Юридический Журнал, 2006, № 3, р. 7-19.
  36. Коркунов Н.М. Лекции по общей теории права. СПб., Юридический центр Пресс, 2003. 430 p.
  37. Общая теория государства и права: Академический курс в 2-х томах. / под ред. М.Н. Марченко. Т. 2: Теория права. Москва: Издательство „Зерцало”, 1998.
    38. Общая теория права: Учебное пособие. Под ред. А.С. Пиголкина. 2-е издание. Москва: Изд-во МГТУ им. Н.Э. Баумана, 1998. 384 р.