REFLECȚII ASUPRA INTERPRETĂRII NOȚIUNILOR DE „FOLOSIREA FORȚEI”, „ATAC ARMAT” ȘI „ACT DE AGRESIUNE”

Gherega Carolina doctorandă Institutul de Cercetări Juridice și Politice al Academiei de Științe a Moldovei


Studiul este consacrat analizei succinte a noțiunilor de „folosirea forței”, „atac armat” și „act de agresiune”. Scopul urmărit este de a elucida sensul acestor noțiuni pentru interpretarea corectă a principiului nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale.


The study focuses on the brief analysis of the notions of «use of force», «armed attack» and «act of aggression». The aim is to elucidate the meaning of these concepts for the correct interpretation of the principle of non-refoulement to force and threats of force in international relations.


Soluţionarea conflictelor internaţionale, adeseori, implică recurgerea sub diferite forme la forţă sau la ameninţarea cu forţa, fie ca un mijloc de constrîngere, fie ca o măsură de interpunere între părţile conflictului cu scopul gestionării acestuia. Această dublă ipostază a recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa, denotă practic cît de fină este demarcația dintre rolul său pozitiv – de a fi o măsură de soluționare a conflictului și valența sa negativă – de factor generator al acestuia.

Aspectul dat motivează suficient necesitatea unei ample abordări a cadrului juridic internaţional în materie în vederea identificării variantelor de interpretare a acestuia, precum şi a evaluării măsurii în care este respectat în practica relaţiilor internaţionale contemporane. Mai mult, necesitatea unui asemenea demers ştiinţific este accentuată şi de faptul că realitatea internaţională din ultimele decenii a fost marcată de serioase transformări ce ţin de interpretarea şi modul de aplicare mai ales a principiului nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale.

Vorbind nemijlocit despre conţinutul strict normativ al principiului în discuție, precizăm că acesta este format din: norma prohibitivă şi excepţiile reglementate expres în Carta ONU [] (legitima apărare, autorizarea Consiliului de Securitate). Unii cercetători identifică şi unele excepţii nereglementate expres (intervenţia solicitată, intervenţia umanitară) [], care şi generează marea dilemă a raportului dintre norma juridică internaţională şi realitatea relaţiilor internaţionale.

Vorbind nemijlocit despre conţinutul normei prohibitive care interzice recurgerea la forţă (art. 2 alin. 4 din Carta ONU), precizăm că aplicarea acesteia generează o întrebare fundamentală, şi anume: ce se înţelege prin forţă şi ce acte sunt acoperite de această noţiune? La o simplă citire a Cartei ONU (documentul de bază în materie), se poate constata că aceasta operează cu câteva noţiuni:

  • „folosirea forţei” – când interzice recurgerea la forţă şi la ameninţarea cu folosirea forţei (art. 2 (4));
  • „atac armat” – când se referă la dreptul inerent de autoapărare (art. 51);
  • „act de agresiune” – când reglementează măsurile ce urmează a fi luate ca rezultat al eşecului soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale (art. 39).

Respectiv, considerăm important a determina, în cele ce urmează, relevanţa noţiunilor de „atac armat” şi „agresiune” în contextul aplicării principiului interzicerii folosirii forţei şi ameninţării cu forţa.

Folosirea forţei.

Privită în sens larg, folosirea forţei este o caracteristică constantă a epocii contemporane exprimată prin starea de conflict. După cum constatasem cu ocazia unui alt demers științific, forma extremă a conflictului este o manifestare violentă, care implică folosirea forţei de către două părţi: una care iniţiază conflictul şi alta care răspunde în încercarea de a opri agresiunea. Ambele părţi o fac pentru atingerea obiectivelor politice legitime sau mai puţin legitime, legale sau ilegale din perspectiva dreptului internaţional [].

Deşi folosirea forţei poate fi o cale legitimă pentru continuarea politicii, în epoca Cartei ONU, războiul nu mai este considerat un mijloc legal de corectare a eşecului politicii. Astfel că, niciodată partea care iniţiază conflictul nu va avea acoperire morală şi nici legală pentru a-şi justifica acţiunea, violând flagrant etica folosirii forţei şi tradiţiile războiului just. Pe cale de consecinţă, cealaltă parte este îndriduită să recurgă la forţă pentru apărare şi va rămâne în această înţelegere, a moralităţii şi legalităţii, atât timp cât nu depăşeşte limitele proporţionalităţii şi necesităţii şi nu îşi converteşte acţiunile de autoapărare în unele care să depăşească această justificare. În acest context, folosirea forţei este singura cale de restabilire a stării de normalitate; forţa reprezentînd, astfel, un regulator de tensiune. Deci, justificarea folosirii forţei, în sens larg, derivă, în primul rând, din principiile universale ale umanismului şi folosirii forţei în legitimă apărare, ca o ultimă soluţie, cu scopul de a salvgarda fiinţa unui stat, popor, comunităţi sau individ într-o manieră legitimă [].

Potrivit lui A. Bodescu, sintagma folosirea forţei este utilizată, în general, cu două sensuri. Atunci când se doreşte exprimarea recurgerii la folosirea forţei de către o entitate (de exemplu, un stat sau o coaliţie de state), pentru îndeplinirea unor scopuri politice, se apelează la sensul larg al expresiei (ca presiune, constrîngere), sensul restrâns exprimând recurgerea la mijloacele militare (arme, acţiuni cinetice) pentru aplicarea efectivă, fizică şi violentă a forţei [].

În lumina interpretării juridice, unii cercetători susţin că din prevederile Cartei ONU, ale Declaraţiei asupra principiilor de drept internaţional (1970), ale Actului Final de la Helsinki (1975) şi ale altor acte internaţionale rezultă că prin termenul „forţă” trebuie să se înţeleagă nu doar forţa armată, ci orice act de constrîngere economică, politică sau de altă natură exercitat de către un stat împotriva altui stat, şi care aduce atingeri grave independenţei statului respectiv, păcii şi securităţii internaţionale. Prin urmare, agresiunea economică şi cea ideologică pot crea pericole la fel de mari pentru independenţa şi însăşi existenţa statelor ameninţate şi atacate, ca şi cea militară [].

În viziunea noastră, în acest caz, e necesar de a distinge clar agresiunea economică sau cea ideologică de constrângerea economică sau de altă natură ca măsură de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale (în categoria cărora intră, bunăoară, retorsiunea []). Deci, considerăm că distincţia dintre aceste categorii constă anume în scopul urmărit.

Pe de altă parte, alţi cercetători susţin că noţiunile de folosirea forţei şi ameninţarea cu aplicarea forţei cuprind totalitatea actelor de constrângere materială aduse la îndeplinire prin mijloace militare sau prin ameninţarea cu recurgerea la acestea [].

Interpretarea dată noţiunii de forţă este, în opinia majorităţii autorilor, extensivă. Cu toate acestea, referiri detaliate la conţinutul acesteia sunt puţine. Spre exemplu, I. Brownlie susţine că, în mod uzual, folosirea forţei este înţeleasă ca implicând un atac militar – un atac armat realizat de către forţele terestre, navale sau aeriene ale unui stat. Totuşi, în viziunea sa, semnificaţia dată noţiunii de forţă trebuie lărgită, astfel încât sarcina folosirii mijloacelor specifice de constrîngere să nu fie restrânsă la forţele militare sau la alte categorii de forţe aflate sub controlul ministerului apărării al unui stat, deoarece răspunderea internaţională va fi aceeaşi, fie că guvernul acţionează prin intermediul unor „forţe de securitate”, „forţe de poliţie” etc., ce ar putea fi dotate cu armament şi cu vehicule speciale, fie că acestea acţionează prin mijloace „neoficiale”, prin trimiterea de agenţi, bande înarmate, voluntari sau prin furnizarea de ajutor grupurilor de insurgenţi de pe teritoriul unui stat [].

Precizări importante în acest sens atestăm la D. Alland, care oferă o altă interpretare a noțiunilor de folosirea forţei şi ameninţarea cu aplicarea forței, și anume prin prisma categoriei de intervenţie. Astfel, în opinia sa, folosirea forței denotă faptul constrângerii, care prezintă caracteristicile unei presiuni ilicte. Criteriul esenţial pentru calificarea ameninţării cu aplicarea forţei ca fiind ilicită ține de răspunsul la întrebarea dacă aceasta reprezintă sau nu o intervenţie în afacerile interne ale unui stat. În acest sens, simplul fapt al deţinerii armamentului în scopul descurajării potenţialilor inamici sau manifestarea disponibilităţii de a folosi forţa prin manevre militare nu sunt, în sine, contrare art. 2 (4) din Carta ONU []. Prin urmare, pentru ca acestea să fie ilegale, trebuie să fim în prezenţa unei ingerinţe în afacerile interne ale unui stat. În același timp, este important că ingerinţa în afacerile unui stat, care nu implică folosirea forţei, nu este acoperită de art. 2 (4) din Cartă [].

Deci, am putea conchide că nu orice folosire a forței în relațiile internaționale este interzisă sau condamnabilă, ci doar acea ilegală, un exemplu în acest sens servind scopul folosirii forței – intervenția în afacerile interne ale altui stat.

Pe de altă parte, unii cercetători se întreabă dacă actul de folosire a forţei dă dreptul la un răspuns sub forma unor contramăsuri precum sunt represaliile []. În acest sens, în dreptul internaţional de la începutul sec. al XX-lea, se considera că, în anumite cazuri, represaliile cu implicarea forţei armate sunt permise în scopul obţinerii de reparaţii pentru „o daună specifică” şi nu presupune declararea războiului. În practica jurisdicţională internaţională (incidentul Naulilaa, 1928 – Portugalia c. Germania), represaliile au fost definite ca: „act de justiţie propriu unui stat, ce urmează unei somaţii rămase fără răspuns, prin care se reacționează la actul unui alt stat, care a încalcat dreptul internaţional”. Condiţia principală a represaliilor era respectarea proporţionalității.

Actualmente, în dreptul contemporan statele deja nu au dreptul de a răspunde cu forţa armată faţă de actele de folosire a forţei care nu constituie un atac armat. Respectiv, represaliile sunt recunoscute ca fiind ilegale [] în cazul în care implică folosirea forţei (potrivit Declaraţiei asupra principiilor dreptului internaţional din 1970 []).

Sub acest aspect, dat fiind faptul că, uneori, este dificilă calificarea unui act ca fiind represalii sau act de autoapărare, este importantă realizarea unei distincţii dintre aceste categorii. În viziunea lui I. Gâlea diferenţa dintre acestea ține de scopul acţiunii. Prin urmare, în cazul dreptului la autoapărare scopul acţiunii este îndepărtarea unui atac armat, în timp ce în cazul represaliilor scopul acţiunii este repararea încălcării comise şi evitarea repetării unei astfel de încălcări [].

Așadar, din cele enunțate putem conchide că în dreptul internațional este condamnabilă și interzisă nu orice folosire a forței, ci doar cea ilegală. În cea mai mare parte, caracterul ilegal este determinat de scopul în care este folosită forța. Pe de altă parte, este important de precizat că simplul act de folosire a forţei, care nu reprezintă un atac armat nu dă dreptul statului victimă să răspundă prin exercitarea dreptului la autoapărare, reglementat de art. 51 din Carta ONU.

Atacul armat. O a doua formă în gradele folosirii forţei este reprezentată de atacul armat, noţiune cuprinsă în art. 51 din Carta ONU, care se consideră a fi mai grav decît „actul de folosire a forţei”, absorbindul pe acesta. Conţinutul atacului este explicat de Curtea Internaţională de Justiţie în cauza privind Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia [], potrivit căreia prin atac armat în sensul Cartei ONU, trebuie să se înţeleagă nu numai acţiunile forţelor regulate ale unui stat care depăşesc o frontieră internaţională, ci şi fapta unui stat de a trimite bande înarmate pe teritoriul altui stat, dacă această operaţiune, datorită întinderii şi efectelor, ar fi echivalentă unui atac armat realizat de forţele regulate ale unui stat. În acest context, Curtea arată că asistenţa acordată rebelilor, sub forma furnizării de arme sau de suport logistic nu reprezintă un atac armat. Prin urmare, fără a defini exact atacul armat, Curtea introduce două criterii: cel al întinderii acţiunii şi cel al efectelor acesteia.

În determinarea încadrării incursiunilor transfrontaliere şi a sprijinului acordat bandelor înarmate în noţiunea de atac armat, Curtea interpretează Rezoluţia nr. 3314 (1974) privind definiţia agresiunii []. În consecinţă, identifică un alt criteriu – al implicării substanţiale a statului în activitatea trupelor neregulate. În opiniile separate ale unor judecători ai Curţii (Schwebel şi Jennings) se apreciază că implicarea substanţială poate fi realizată şi prin sprijinul financiar şi logistic acordat bandelor armate. Deşi simpla furnizare de fonduri unor bande armate nu reprezintă un atac armat, acest fapt coroborat cu alte modalităţi de implicare a statului în respectiva operaţiune poate conduce la o acţiune de gravitatea unui atac armat [].

Aşadar, atacul armat trebuie privit ca o formă de folosire a forţei reprezentată de acţiunea forţelor regulate a unui stat sau a unor trupe neregulate, însă trimise de un stat sau din partea acestuia – cu implicarea semnificativă a statului, acţiune caracterizată printr-o anumită gravitate, rezultată din aprecierea întinderii şi efectelor acesteia []. Important este că comiterea unui atac armat constituie temei pentru recurgerea la exercitarea dreptului la autoapărare de către victimă.

Actul de agresiune. Carta ONU utilizează termenul de agresiune în art. 39, potrivit căruia „Consiliul de Securitate califică un act drept ameninţare contra păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune, urmând a dispune, subsecvent, măsuri în conformitate cu art. 41 şi 42 din Cartă”.

Agresiunea ar reprezenta, în accepţiunea Cartei şi a instrumentelor subsecvente, cea mai gravă formă de folosire a forţei. Această idee se poate argumenta, potrivit lui I. Gâlea, pe de o parte, prin plasarea termenului la sfîrşitul enumeraţiei din art. 39 din Cartă, precum şi din practica Consiliului, care denotă următoarele: cazuri de determinare a unor situaţii ca „ameninţare contra păcii” sunt relativ des întîlnite, cazuri de calificare a unor situaţii ca „încălcare a păcii” au fost numai patru în istoria Consiliului, în timp ce cazuri de „acte de agresiune” nu au existat []. Pe de altă parte, criteriul gravităţii rezultă şi din Preambulul Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. 3314 (1974): „… agresiunea reprezintă cea mai serioasă şi periculoasă formă de folosire ilegală a forţei” [].

Conceptual, în literatura de specialitate, agresiunea este înţeleasă ca fiind o acţiune: ostilă, unilaterală, deliberată, planificată, a unui actor politic, care urmăreşte atingerea unui scop final şi realizarea unor obiective declarate sau acoperite, prin producerea de efecte asupra celui agresat, a unei terţe ţinte sau a mediului politic internaţional în ansamblu, în vederea obţinerii de avantaje pentru agresor şi a atingerii intereselor sale [].

În alte accepţiuni, agresiunea este înţeleasă prin raportare la categoria de autoapărare. Astfel, diferenţa dintre cele două categorii rezidă în faptul că scopul autoapărării constă în asigurarea integrităţii teritoriale şi a independenţei politice a statului faţă de actele de aplicare a forţei sub diferite forme de către alt stat (sau mai multe state). Respectiv, acţiunile militare ale ultimului constituie agresiune [].

O altă definiţie, în acest sens, formulează A. Vasilescu, potrivit căruia agresiunea constituie un „prim atac al unei entităţi statale sau non-statale împotriva unui alt actor internaţional” [].

Gravitatea deosebită a agresiunii în sine a determinat o preocupare constantă a comunităţii internaţionale, pe parcursul secolului trecut, de definire a acesteia şi de interzicere sub sancţiunea răspunderii penale individuale, fiind calificată drept o crimă internaţională împotriva păcii (pentru prima dată acest fapt producându-se în 1945, în textul Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nüremberg []).

Conţinutul material al agresiunii este stabilit exhaustiv în cuprinsul Rezoluţiei nr. 3314 a Adunării Generale a ONU din 1974 (în care sunt preluate unele elemente din Convenţia de la Londra din 1933 []). Potrivit art. 1 din Rezoluţie, agresiunea presupune „aplicarea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a altui stat sau în oricare alt mod, contrar Cartei ONU”. Art. 3 stabileşte că constituie act de agresiune oricare din următoarele acţiuni (indiferent de declararea formală a războiului sau nu):

  • atacarea armată a unui stat, a teritoriului altui stat sau oricare altă ocupaţie militară, indiferent de durată, ca rezultat al invaziei sau atacului, sau oricare anexare a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei;
  • bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau aplicarea oricărei arme de către un stat împotriva altui stat;
  • blocada porturilor sau ţărmurilor unui stat de către forţele militare ale altui stat;
  • atacul forţelor militare ale unui stat asupra forţelor terestre, maritime şi aeriene ale altui stat;
  • aplicarea forţei armate de către un stat ce se află pe teritoriul altui stat conform acordului încheiat şi încălcarea condiţiilor prevăzute în acord sau orice altă prelungire a aflării pe teritoriul în cauză până la încetarea acţiunii acordului;
  • acţiunile statului care a permis ca teritoriul acestuia, pus la dispoziţia altui stat, să fie folosit de către acesta pentru comiterea unei agresiuni împotriva unui stat terţ;
  • trimiterea de către stat sau în numele acestuia a bandelor, a grupurilor neregulate sau a mercenarilor înarmaţi, care aplică forţa armată împotriva altui stat de o gravitate similară actelor enumerate mai sus.

Conturarea definitivă, cel puţin pentru moment, a definiţiei agresiunii a avut loc relativ recent, în cadrul Conferinţei de revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale [] (instanţa internaţională competentă să atragă la răspundere şi să pedepsească subiecţii vinovaţi de comiterea crimelor internaţionale, inclusiv a crimelor de agresiune), desfăşurată în Kampala (2010). În cadrul acesteia a fost adoptată Rezoluţia RC/Res.6 „Crima de agresiune” [], prin care s-au operat unele modificări în textul Statutului, fiind inclusă definiţia crimei de agresiune şi condiţiile în care Curtea îşi poate exercita jurisdicţia asupra acestei infracţiuni internaţionale. Respectiv, potrivit noului articol inclus în Statut (8-bis) crima de agresiune presupune „planificarea, pregătirea, iniţierea sau executarea, de către o persoană aflată într-o poziţie care îi permite exercitarea efectivă a controlului asupra acţiunilor politice sau militare ale unui stat, ori conducerea acestora, a unui act de agresiune care, prin natura, gravitatea şi amploarea sa, constituie o încălcare gravă a Cartei ONU”. La rîndul său, actul de agresiune este determinat ca fiind „aplicarea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a altui stat sau în oricare alt mod incompatibil cu Carta ONU” []. În ceea ce priveşte conţinutul însăşi al actului de agresiune s-a hotărât preluarea acestuia din Rezoluţia de definire a agresiunii din anul 1974.

Cu toate că, în general, adoptarea acestei definiţii este considerată a fi un succes enorm pentru dreptul internaţional, totuşi, ea implică şi unele reticenţe în ceea ce priveşte conţinutul şi aplicarea practică. În special, această definiţie devine problematică atunci când o ţară iniţiază „acţiuni agresive” împotriva alteia fără însă a utiliza forţa militară. Dacă ţara victimă utilizează forţa militară ca răspuns, ea va fi deja agresorul, întrucît astfel încalcă legea internaţională, cu toate că din punct de vedere moral, ar fi justificat să procedeze astfel.

Pe de altă parte, în definiţia agresiunii destul de clar se vorbeşte despre subiecţii acesteia – statele. Dar, după cum se ştie, deja de ceva vreme un pericol real pentru pacea şi securitatea în lume prezintă nu doar statele. Frontierele de stat nu mai constituie o barieră de nedepăşit pentru pătrunderea ilegală în sistemul politic, economic, financiar, informaţional şi de securitate al statului. Realizările progresului ştiinţifico-tehnic sunt folosite în scopuri neprietenoase şi chiar criminale, nu numai de către state, dar şi de către grupările criminale, adică de către subiecţi nestatali. Există un real pericol de cauzare a unui prejudiciu enorm securităţii societăţii, structurilor politice ale acesteia din partea structurilor teroriste.

Dificultăţile pe care le ridică definirea crimei de agresiune în contextul Statutului Curţii Penale Internaţionale sunt legate şi de distincţia dintre crima de agresiune – care este comisă de un individ – şi actul de agresiune sau agresiunea – care este comisă de stat, cu încălcarea normelor dreptului internaţional. În acest context, potrivit lui I. Gâlea [], s-ar putea presupune că existenţa unui act de agresiune – ca act al statului – reprezintă o precondiţie pentru crima de agresiune. Respectiv, Curtea Penală Internaţională ar fi pusă în situaţia de a stabili existenţa unei agresiuni ca act al statului, ce atrage răspunderea internaţională a unui stat – fapt care ar excede competenţei acestei instituţii. Deci, determinarea existenţei unui act de agresiune ar trebui să reprezinte o precondiţie de ordin procedural pentru exercitarea jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale.

În ceea ce ne priveşte, precizăm că potrivit art. 15-bis al Rezoluţiei RC/Res.6 [], crima de agresiune reprezintă o rezultantă a actului de agresiune comis de către un stat. Procedura este iniţiată cu hotărîrea Procurorului de a cerceta cazul (bazată pe concluzia existenţei temeiurilor rezonabile), care verifică mai întâi dacă Consiliul de Securitate a calificat actul de agresiune comis, informând, totodată, şi Secretarul General al ONU despre situaţia aflată în examinare pe agenda Curţii. În cazul în care Consiliul a constatat existenţa unui act de agresiune, potrivit aceluiaşi articol al rezoluţiei, Procurorul poate începe cercetarea crimei de agresiune.

În pofida acestor stipulări exprese, destul de clare, în următorul paragraf al articolului citat, deja se stabileşte că „în cazul în care Consiliul de Securitate nu a constatat existenţa unui act de agresiune în timp de şase luni din momentul notificării sale, Procurorul este în drept să iniţieze procedura de investigare a cazului cu condiţia autorizării date de Camera preliminară”. În lumina acestor reglementări, survine întrebarea: care este raportul dintre dreptul exclusiv al Consiliului de a constata existenţa unui act de agresiune şi dreptul Procurorului de a investiga un caz în lipsa unei asemenea constatări (dacă crima de agresiune rezultă din actul de agresiune), fapt ce presupune competenţa Curţii Penale Internaţionale de a judeca ulterior crima de agresiune? Din acest punct de vedere, are dreptate I. Gâlea când conchide că Curtea Penală Internaţională ar putea fi pusă în situaţia de a stabili existenţa unei agresiuni ca act al statului, ce atrage răspunderea internaţională a unui stat – fapt care ar excede competenţei acestei instituţii []. De aici survine necesitatea respectării stricte a competenţei exclusive a Consiliului de Securitate de a constata existenţa unui act de agresiune și de a exclude posibilitatea Procurorului de a iniția procedura de investigare a cazului în lipsa acestei constatări.

Generalizînd asupra relaţiilor dintre noţiunile „agresiune”, „atac armat” şi „folosirea forţei”, reiterăm viziunea lui I. Gâlea [], potrivit căruia atât agresiunea, cât şi atacul armat, prezintă un element suplimentar de gravitate, în raport cu noţiunea de folosire a forţei, care se stabileşte pe baza criteriilor întinderii şi efectelor. De asemenea, noţiunile de agresiune şi atac armat sunt apropiate, însă nu coincid deoarece există un anumit grad de gravitate suplimentar al agresiunii în raport cu atacul armat.

O distincţie cu mult mai profundă şi, sub aspect juridic, mai corectă considerăm că este cea susţinută de cercetătoarea A.D. Paşina, potrivit căreia noţiunea de agresiune este mai largă decât cea de atac armat, între ele existând unele distincţii principiale, precum []:

  1. comiterea unui atac armat este constatată de către statul-victimă, în acest caz Consiliul de Securitate al ONU exercitând o funcţie de control deja după exercitarea dreptului la autoapărare, în schimb, comiterea unei agresiuni este constatată doar de Consiliul de Securitate;
  2. atacul armat constituie pentru victimă temei pentru exercitarea dreptului la autoapărare, în schimb actul de agresiune constituie temei pentru aplicarea măsurilor prevăzute de cap. VII al Cartei ONU (inclusiv măsuri coercitive preventive paşnice sau cu caracter militar).

Respectiv, recunoaşterea unui anumit act terorist ca fiind un atac armat de către statul-victimă permite calificarea acestuia ca delict, pentru care survin anumite sancţiuni. În cazul recunoaşterii actului terorist ca act de agresiune de către Consiliul de Securitate, acesta automat este calificat drept crimă pasibilă de răspundere juridică internaţională.

Literatura
  1. Alland D. Droit international public. Paris: PUF, 2000.
  2. Bodescu A. Etica folosirii forţei. În: Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. 2010, nr. 2.
  3. Brownlie I. International Law and The Use Of Force by States. Oxford: Clarendon Press, 1963.
  4. Burian A., Gherega C. Sistemul şi dinamica conflictului internaţional. În: Revista Naţională de Drept, 2010, nr. 5-6.
  5. Burian Al., Balan O., Suceveanu N. Drept internaţional public. Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită). Chişinău: S. n. (Tipografia „Elena V. I.” SRL), 2009.
  6. Carta Naţiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, intrată în vigoare la 24 octombrie 1945. http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/.
  7. Case concerning the military and paramilitary activities in and against Nicaragua (Nicaragua v. United States of America) (Merits). Judgment of 27 June 1986. .
  8. Charter of the International Military Tribunal. London, 8 August 1945, art. art.6 (a) [On-line]: http://www.icrc.org/ihl.nsf/ FULL/350?OpenDocument.
  9. Convenţia pentru definirea agresiunii (Londra, 4 iulie 1933) [On-line]: http://ebooks. unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/11-3-6.htm.
  10. Gâlea I. Folosirea forţei în dreptul internaţional. Bucureşti: Universul Juridic, 2009.
  11. Gray Ch. International Law and Use of Force. 2nd- Oxford University Press, 2004.
  12. Rezoluţia Parlamentului European din 19 mai 2010 privind Conferinţa de revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, de la Kampala, Uganda. [On-line]: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2010-0185+0+DOC+XML +V0//RO.
  13. Shaw M. N. International Law. 6th edition. Cambridge: University Press, 2008.
  14. Vasilescu A. Redefinirea agresiunii la adresa securităţii naţionale şi internaţionale. În: „Perspective ale securităţii şi apărării în Europa”. Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională (19-20 noiembrie 2009). Vol. 1. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2009.
  15. Vasilescu A. Tipologia şi trăsăturile specifice ale agresiunilor nonconvenţionale la adresa securităţii naţionale a statelor. În: Perspective ale securităţii şi apărării în Europa. Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională (19-20 noiembrie 2009). Vol. 1. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2009.
  16. Декларация о принципах международного права, касающихся дружественных отношений и сотрудничества между государствами в соответствии с Уставом Организации Объединенных Наций (24 октября 1970 года). A/RES/2625 (XXV). [On-line]: http://daccess-ddsny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/351/54/IMG/NR035154. pdf?OpenElement.
  17. Определение агрессии (14 декабря 1974 года). A/RES/3314 (XXIX). [On-line]: http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/742/34/IMG/NR074234.pdf? OpenElement.
  18. Пашина А.Д. Применение силы в международном праве: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Казань, 2008.
  19. Резолюция RC/Res. 6 Преступление агрессии, от 11 июня 2010 года. [On-line]: http://www.hse.ru/data/2012/10/11/1246983123/Aggression_Russian.pdf.
  20. Римский статут Международного уголовного суда (A/CONF.183/9) от 17 июля 1998 года (с изменениями), вступивший в силу 1 июля 2002 года. [On-line]: http://www.un.org/ru/law/icc/rome_statute(r).pdf.
  21. Скакунов Э.И. Международный конфликт. В: Юридическая конфликтология. Под. общей ред. В.Н. Кудрявцева. Москва: Институт Государства и Права РАН, 1995.


  1. Carta Naţiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, intrată în vigoare la 24 octombrie 1945. http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/.
  2. Gâlea I. Folosirea forţei în dreptul internaţional. Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p. 78.
  3. Burian A., Gherega C. Sistemul şi dinamica conflictului internaţional. În: Revista Naţională de Drept, 2010, nr. 5-6, p. 41.
  4. Bodescu A. Etica folosirii forţei. În: Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. 2010, nr. 2, p. 81-82.
  5. Bodescu A. Etica folosirii forţei. În: Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. 2010, nr. 2, p. 82.
  6. Burian Al., Balan O., Suceveanu N. Drept internaţional public. Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită). Chişinău: S. n. (Tipografia „Elena V. I.” SRL), 2009, p. 65.
  7. Shaw M. N. International Law. 6th edition. Cambridge: University Press, 2008, p. 1128.
  8. Alland D. Droit international public. Paris: PUF, 2000, p. 537.
  9. Brownlie I. International Law and The Use Of Force by States. Oxford: Clarendon Press, 1963, p. 361.
  10. Alland D. Droit international public. Paris: PUF, 2000, p. 537.
  11. Alland D. Droit international public. Paris: PUF, 2000, p. 537.
  12. Gâlea I. Folosirea forţei în dreptul internaţional. Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p. 94-95.
  13. Shaw M. N. International Law. 6th edition. Cambridge: University Press, 2008, p. 1129.
  14. ющихся дружественных отношений и сотрудничества между государствами в соответствии с Уставом Организации Объединенных Наций (24 октября 1970 года). A/RES/2625 (XXV). [On-line]: http://daccess-ddsny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/351/54/IMG/NR035154.pdf?OpenElement.
  15. Gâlea I. Folosirea forţei în dreptul internaţional. Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p. 96-97.
  16. Case concerning the military and paramilitary activities in and against Nicaragua (Nicaragua v. United States of America) (Merits). Judgment of 27 June 1986. http://www.icjcij.org/docket/index.php?sum=367&code=nus&p1=3&p2=3& case=70&k=66&p3=5.
  17. Определение агрессии (14 декабря 1974 года). A/RES/3314 (XXIX). [On-line]: http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/742/34/IMG/NR074234.pdf? OpenElement.
  18. Gray Ch. International Law and Use of Force. 2nd- Oxford University Press, 2004, p. 109-110.
  19. Gâlea I. Folosirea forţei în dreptul internaţional. Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p. 100.
  20. Gâlea I. Folosirea forţei în dreptul internaţional. Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p. 101.
  21. Определение агрессии (14 декабря 1974 года). A/RES/3314 (XXIX). [On-line]: http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/742/34/IMG/NR074234.pdf? OpenElement.
  22. Vasilescu A. Redefinirea agresiunii la adresa securităţii naţionale şi internaţionale. În: „Perspective ale securităţii şi apărării în Europa”. Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională (19-20 noiembrie 2009). Vol. 1. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2009, p. 367.
  23. Скакунов Э.И. Международный конфликт. В: Юридическая конфликтология. Под. общей ред. В.Н. Кудрявцева. Москва: Институт Государства и Права РАН, 1995, p. 186.
  24. Vasilescu A. Tipologia şi trăsăturile specifice ale agresiunilor nonconvenţionale la adresa securităţii naţionale a statelor. În: „Perspective ale securităţii şi apărării în Europa”. Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională (19-20 noiembrie 2009). Vol. 1. Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2009, p. 376.
  25. Charter of the International Military Tribunal. London, 8 August 1945, art. art.6 (a) [On-line]: http://www.icrc.org/ihl.nsf/ FULL/350?OpenDocument.
  26. Convenţia pentru definirea agresiunii (Londra, 4 iulie 1933) [On-line]: http://ebooks. unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/11-3-6.htm.
  27. Римский статут Международного уголовного суда (A/CONF.183/9) от 17 июля 1998 года (с изменениями), вступивший в силу 1 июля 2002 года. [On-line]: http://www.un.org/ru/law/icc/rome_statute(r).pdf.
  28. езолюция RC/Res. 6 Преступление агрессии, от 11 июня 2010 года. [On-line]: http://www.hse.ru/data/2012/10/11/1246983123/Aggression_Russian.pdf.
  29. Rezoluţia Parlamentului European din 19 mai 2010 privind Conferinţa de revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, de la Kampala, Uganda. [On-line]: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-TA-2010-0185+0+DOC+XML +V0//RO.
  30. Gâlea I. Folosirea forţei în dreptul internaţional. Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p. 105.
  31. Резолюция RC/Res. 6 Преступление агрессии, от 11 июня 2010 года. [On-line]: http://www.hse.ru/data/2012/10/11/1246983123/Aggression_Russian.pdf.
  32. Gâlea I. Folosirea forţei în dreptul internaţional. Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p. 105.
  33. Gâlea I. Folosirea forţei în dreptul internaţional. Bucureşti: Universul Juridic, 2009, p. 104.
  34. Пашина А.Д. Применение силы в международном праве: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Казань, 2008, p. 16.