Railean Petru — doctor în drept, ex-judecător al Curţii Constituţionale a Republicii Moldova
Accepţiunea contemporană a legalităţii ca principiu fundamental al statului de drept. Articolul cuprinde un studiu detaliat asupra conceptului şi fenomenului legalităţii, urmărindu-se scopul de a contura accepţiunea contemporană a legalităţii ca principiu fundamental la statului de drept şi a argumenta necesitatea reconceptualizării acestuia în condiţiile democratizării societăţii, moment indispensabil pentru asigurarea finalităţii procesului de edificare şi consolidare a statului de drept în Republica Moldova.
The contemporary meaning of legality as a fundamental principle of the rule of law. Article includes a detailed study on the concept and phenomenon of legality, with the aim to outline the contemporary meaning of legality as a fundamental principle of the rule of law and to argue the need for its reconceptualization in conditions of democratization of society, as indispensable requirement to complete the process of building and strengthening the rule of law in Moldova.
Современный смысл законности как основополагающего принципа правового государства. В данной статье автор предлагает подробное исследование законности как явление, с целью обозначения современного смысла законности в качестве основополагающего принципа правового государства и доказать необходимость его переосмысления в условиях демократизации общества, как необходимое условие для завершения процесса создания и укрепления правового государства в Молдове.
„La baza statului de drept stă principiul legalităţii”
(Curtea Constituţională a Republicii Moldova [9])
Introducere. Actualitatea acestui subiect vorbeşte de la sine. Transformările democratice iniţiate în ultimul deceniu al secolului trecut, care au marcat trecerea societăţii noastre de la un regim politic totalitar la unul bazat pe drept şi pe valorile democratice, au impus în mod inevitabil o reorganizare a puterii în stat în baza unor noi principii constituţionale. În acest context, o nouă reafirmare a cunoscut, în viziunea noastră, şi principiul legalităţii în viaţa societăţii şi activitatea statului. Incontestabil, principiul în cauză a fost unul central şi pentru funcţionarea puterii în fostul regim sovietic, însă odată cu ruinarea acestuia şi iniţierea edificării unui nou stat, a survenit necesitatea reconceptualizării legalităţii şi ajustarea acesteia la noile realităţi democratice în vederea protejării unor noi valori recunoscute ca supreme pentru stat şi societate.
Scopul studiului rezidă în conturarea accepţiunii contemporane a legalităţii ca principiu fundamental al statului de drept şi argumentarea necesităţii reconceptualizării acestuia în condiţiile democratizării societăţii, moment indispensabil pentru asigurarea finalităţii procesului de edificare şi consolidare a statului de drept în Republica Moldova.
Rezultate obţinute şi discuţii. Pentru o configurare fidelă şi completă a accepţiunii contemporane a legalităţii, e necesar, pentru început, a vedea care este explicaţia lexicografică a termenului, precum şi unele momente din evoluţia acestei categorii.
Etimologie şi accepţiuni. În general, termenul „legalitate” îşi are etimologia în latinescul „legalis, -e” (de lege). Dicţionarul Explicativ Ilustrat al Limbii Române [6, p. 1032] explică cuvîntul ca fiind: 1) caracter a ceea ce este legal, a ceea ce este în conformitate cu legea; 2) principiu potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică este obligată să respecte legea; 3) situaţie conformă legii; 4) ordine legală care asigură viaţa şi activitatea unei societăţi, a unui stat.
Într-un sens restrîns, legalitatea este explicată în Micul Dicţionar Juridic: „conformitate între acţiune şi normele legale dintr-o societate” [8, p. 123], precum şi în Dicţionarul politic [17, p. 143]: „calitate de a fi în conformitate cu legea”. În acelaşi timp, în ambele dicţionare este consemnată şi valoarea de principiu a legalităţii, în primul caz este exemplificat principiul legalităţii incriminării; în al doilea – principiul legalităţii activităţii administraţiei publice.
Un sens mai larg al termenului este consemnat în Dicţionarul de administraţie publică [12, p. 88], potrivit căruia legalitatea presupune:
1) condiţie de fond a actului administrativ, care constă în conformitatea acestuia cu legea şi celelalte acte normative;
2) sfera principiilor şi normelor de drept ce trebuie respectate de către cetăţeni/instituţii;
3) ordinea de drept în raporturile internaţionale potrivit căreia statele acţionează conform principiilor suveranităţii naţionale, a independenţei, egalităţii în drepturi, neameninţării cu forţa şi neamestecului în treburile interne.
Merită atenţie în context şi explicaţia termenului legalitate din dicţionarele ruseşti. Astfel, în Marele Dicţionar Juridic [22, p. 199], legalitatea este explicată ca „supremaţie a legii, care presupune executarea strictă a legilor şi a actelor normative subordonate acestora de către toate instituţiile statului, persoanele cu funcţii de răspundere şi alte persoane. Legalitatea constituie unul din elementele democraţiei şi ale statului de drept.”
Un sens similar poate fi atestat şi în dicţionarele enciclopedice ale dreptului constituţional [21, p. 143-144; 20, p. 150], în conţinutul cărora legalitatea este explicată ca: respectarea strictă a Constituţiei, legilor, precum şi a altor acte normative adoptate în conformitate cu acestea de către toate organele puterii de stat, autorităţile administraţiei publice locale, funcţionarii publici, cetăţenii şi asociaţiile lor.
Sub acest aspect, este relevantă şi explicaţia dată de Dicţionarul de termeni juridici uzuali [5, p. 253], conform căreia: „legalitatea este un principiu general de drept, potrivit căruia autorităţile de stat, instituţiile publice şi toţi cetăţenii sînt obligaţi să respecte legea, comportamentul lor să fie conform prevederilor acesteia; principiu ce consacră supremaţia legii în întreaga activitate socială.”
În pofida diversităţii de accepţiuni recunoscute „legalităţii”, trebuie să precizăm că aceasta se opune conceptului de „legitimitate” (noţiuni adesea greşit confundate). În opinia distinsului cercetător T. Drăganu opoziţia dintre legalitate şi legitimitate se rezumă în esenţă la faptul că legalitatea este un principiu care are la bază ideea că normele juridice în vigoare trebuie strict respectate, în timp ce legitimitatea presupune o judecată de valoare asupra unui anumit sistem, de exemplu, de guvernămînt. Acesta este declarat bun sau rău în funcţie de convingerile politice, de idealurile şi aspiraţiile înrădăcinate la un moment istoric dat în mentalitatea colectivităţii sau a unei părţi a ei. Astfel, legalitatea exprimă o situaţie obiectivă, o realitate existentă într-o anumită perioadă de dezvoltare a unei ţări, în timp ce legitimitatea este un dat social subiectiv, dependent de evoluţia concepţiilor şi sentimentelor dominante într-o colectivitate. Mai mult, ceea ce este legitim pentru o parte a societăţii, poate fi ilegitim pentru alta [7, p. 177-178].
Prin urmare, din toate explicaţiile expuse se poate desprinde destul de clar caracterul complex al legalităţii ca fenomen juridic, moment ce justificat a atras atenţia mai multor cercetători pe parcursul timpului [14, p. 37].
Spre o nouă concepţie a legalităţii. Din punct de vedere istoric, în studiile de specialitate se susţine că în ipostaza sa de cerinţă de respectare şi executare strictă a normelor juridice, legalitatea a apărut concomitent cu dreptul [25, p. 38], fiind o derivată a acestuia. În calitatea sa de fenomen evolutiv, legalitatea s-a dezvoltat împreună cu dreptul şi societatea şi, în forma în care o cunoaştem astăzi, ea s-a cristalizat în perioada formării democraţiei burgheze [35, p. 19-22], etapă în care dreptul a devenit măsura libertăţii indivizilor. Anume în această perioadă istorică legalitatea s-a format ca idee, ca principiu fundamental şi ca regim de viaţă al societăţii democratice [13, p. 21].
În pofida faptului că legalitatea întotdeauna a însemnat respectarea şi executarea normelor dreptului, trebuie să recunoaştem că conţinutul acesteia este foarte diferit în condiţiile despoţiilor orientale, democraţiei sclavagiste ateniene, absolutismului feudal, regimurilor totalitare sau democratice contemporane. Mai mult, după cum susţine C. Ionescu [10, p. 275], practic, fiecare stat, care şi-a întemeiat organizarea socială pe respectul legii, a conferit principiului legalităţii conotaţii distincte.
Privită în ansamblu, natura legalităţii presupune o legătură nemijlocită cu activitatea de legiferare. Cu toate acestea însă, potrivit opiniei prof. Gh. Costachi, legalitatea nu înseamnă doar existenţa legilor, totalitatea lor sau conducerea societăţii cu ajutorul legilor, chiar dacă există tangenţe între aceste categorii. Evident, dacă nu există legi atunci nu poate fi vorba nici de legalitate. Prin urmare, legile constituie fundamentul legalităţii. Guvernarea societăţii prin intermediul emiterii de legi, care conţin reguli generale de conduită, obligatorii pentru executare, constituie alfa şi omega legalităţii, dar, în acelaşi timp, e de necontestat că legalitatea nu se reduce numai la aceste adevăruri, esenţa sa fiind cu mult mai profundă [2, p. 139].
Suntem de părerea că acest moment este destul de bine demonstrat de trecutul sovietic al statului nostru. Astfel, după cum atestă cercetătorii, sistemul totalitar a fost dominat de la început de mitul „legalităţii revoluţionare”, apoi de cel al „legalităţii socialiste” (sovietice), care prin esenţă, exprima interesele elitei (clasei) ce deţinea puterea şi conducea statul şi societatea (pentru detalii a se vedea R.F. Vagapov [23, p. 24-28]). În pofida acestui fapt, legalitatea era concepută ca executare strictă şi fermă a legilor (şi a actelor normative subordonate legilor) de către toate organele de stat, organizaţiile obşteşti, funcţionarii publici şi cetăţeni [31, p. 23]. Prin urmare, elementul primar al legalităţii era obligativitatea legii şi, în special, executarea ei „oarbă” (strictă şi fermă) de către absolut toţi subiecţii relaţiilor sociale [2, p. 140]. Or, în timp ce se accentua obligativitatea executării normelor de drept, se neglija (excludea) total importanţa conţinutului lor. În opinia justă a prof. Gh. Costachi, anume acest aspect fundamentează diferenţa majoră a conţinutului legalităţii din diferite perioade istorice, inclusiv contemporană [3, p. 205].
Evident, o asemenea accepţiune a legalităţii (considerată a fi una strict pozitivistă [26, p. 84]) e caracteristică regimului totalitar, în cadrul căruia statul realiza un control total asupra societăţii şi a cetăţenilor. Respectiv, prăbuşirea regimului totalitar şi iniţierea unei ample reformări şi democratizări ale societăţii au determinat reconsiderarea conceptului legalităţii [14, p. 38] (şi nu doar o substituire de termeni: „legalitatea socialistă” cu „legalitatea” [28, p. 19; 33, p. 19]).
În acest sens, I.A. Krasnov [27, p. 150] conturează cîteva condiţii care au justificat reconceptualizarea legalităţii. Astfel, în viziunea sa, noţiunea de „legalitate socialistă” reflectă un sistem de relaţii sociale bazat pe regula subordonării ierarhice stricte. Interpretarea „legalităţii” doar ca o cerinţă de respectare strictă a normelor de drept de către toţi subiecţii, presupune refuzul de a înţelege esenţa acestei categorii, care este una complexă ce reflectă caracterul juridic complicat al organizării vieţii social-politice a societăţii. Este important că o asemenea percepţie a legalităţii o reduce nejustificat la ideea de obligativitate, care este prin esenţă o trăsătură obiectivă a dreptului, iar într-un sens mai larg presupune o disciplină statală (respectiv, fiind de necontestat că este obligatoriu atît ordinul superiorului, cît şi hotărîrea instanţei judecătoreşti). De aici reiese că legalitatea nu este doar o cerinţă de respectare a normelor de drept, dar şi o cerinţă de realizare corespunzătoare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Ca rezultat, noţiunea de legalitate trebuie să se răsfrîngă nu numai asupra comportamentului celor care execută legea, dar şi asupra sferei de creare a dreptului (activitatea legislativă şi normativă [32, p. 27]).
În acelaşi timp, sînt destul de sugestive şi reflecţiile lui D.A. Ponomarev, potrivit căruia: dacă înţelegem legalitatea ca o respectare strictă şi riguroasă a actelor normativ-juridice în vigoare, atunci trebuie să recunoaştem legalitatea ca un mijloc prin care se asigură realizarea legilor statului, care astfel este nelimitat în activitatea sa legislativă şi normativă. Respectiv, în condiţiile în care voinţa poporului, ca singurul titular al puterii, nu se răsfrînge asupra activităţii legislative a statului, atunci în ce constă totuşi esenţa unui stat de drept? Pe de altă parte, dacă e să acceptăm că activitatea statului trebuie să fie limitată de voinţa poporului, atunci principiul „supremaţiei voinţei poporului ca titular al puterii” este sau nu parte a legalităţii? Dacă da, atunci legalitatea excede cu mult limitele sferei de realizare a dreptului, cuprinzînd şi sfera de creare a acestuia [35, p. 6].
Din cîte se poate observa, cercetătorul destul de corect accentuează momentul-cheie al legalităţii care trebuie să suporte impactul transformărilor democratice, asupra căruia vom reveni cu detalii pe parcurs. La moment însă, e necesar să subliniem că reconceptualizarea legalităţii nu presupune în niciun caz negarea unui asemenea element ca obligativitatea respectării legii, deoarece în lipsa acesteia devine imposibilă ordinea de drept, iar însăşi noţiunea de legalitate îşi pierde sensul [4, p. 72].
Un alt aspect important asupra căruia s-a atras atenţia în noile condiţii post-totalitare, în primul rînd, a fost distincţia dintre drept şi lege [24, p. 516] şi, respectiv, accentuarea caracterului de drept al legii (calitatea legislaţiei, conţinutul legii [15, p. 19]). Cu toate că asupra unor asemenea momente au fost expuse unele idei şi în literatura juridică sovietică (de ex., M.S. Strogovici [37, p. 23], I. Pavlov [34, p. 16-18]), totuşi, ele nu au fost dezvoltate teoretic în măsura necesară şi, cu atît mai mult, aplicate practic (cauza fiind evidentă – e.n.).
Aşadar, fundamentul legalităţii socialiste era constituit din interesele statului (mai bine zis ale celor care deţineau puterea), care se aflau deasupra cetăţenilor şi a societăţii. În prezent, recunoaşterea constituţională a priorităţii drepturilor şi libertăţilor omului, a intereselor societăţii civile, a schimbat nu doar priorităţile ca principii, dar şi scopurile, sarcinile legalităţii, mecanismul realizării acesteia. În condiţiile contemporane, problema legalităţii sub aspect calitativ capătă un nou conţinut. Ea a devenit un element care predetermină esenţa mecanismului juridico-statal democratic [33, p. 5-6].
Concomitent cu conştientizarea acestor momente, în studiile de specialitate s-a atras atenţia la două aspecte importante: conţinutul normativ al legalităţii şi subiecţii asupra cărora se extinde aceasta.
Referitor la conţinutul legalităţii, majoritatea cercetătorilor susţin că aceasta presupune necesitatea respectării tuturor normelor de drept (în caz contrar, s-ar atenua regimul legalităţii din stat [29, p. 220]), iar unii precizează că este vorba doar de executarea normelor cuprinse în legi (altfel, în timp ce, pe de o parte, se accentuează supremaţia legii, pe de altă parte, se reduce semnificaţia acesteia în sistemul actelor normative ale statului [24, p. 525]).
Desigur, sînt şi cercetători mai puţin categorici. Bunăoară, S.S. Alexeev care, definind legalitatea ca cerinţă de a respecta şi executa strict şi riguros toate normele juridice, concomitent accentuează prioritatea celor care se conţin în legi (de unde, potrivit domniei sale, derivă termenul de legalitate) [19, p. 38].
O soluţie de compromis pentru această situaţie, identificată în literatura juridică, constă în conturarea a două accepţiuni ale legalităţii – extensivă şi restrictivă. Sensul restrictiv semnifică cerinţa de a respecta legile statului, cel extensiv – nu numai legile, dar şi toate actele inferioare legii.
În ceea ce ne priveşte, susţinem ideea potrivit căreia esenţa legalităţii presupune respectarea şi executarea legii [36, p. 112; 2, p. 173; 4, p. 102]. Pe cale de consecinţă, de aici derivă şi necesitatea de a respecta şi executa actele normative inferioare, emise în baza legii, în corespundere şi spre executarea acesteia. Deci, este un proces unic, în care nu e binevenită diferenţierea între legi şi ordine, instrucţiuni, regulamente etc., deoarece acestea sînt elaborate pentru a facilita executarea concretă a legii. Mai mult, actele normative subordonate legilor (în cea mai mare parte fiind acte administrative) beneficiază de prezumţia legalităţii, moment ce reliefează valoarea normei de drept, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă.
Pe de altă parte, vorbind de conţinutul normativ al legalităţii, trebuie să precizăm că acesta în prezent, în noile condiţii democratice, s-a extins fără precedent, înglobînd în sine nu doar legea şi actele subordonate acesteia, ci şi convenţiile şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, acestea fiind recunoscute ca parte a sistemului juridic (de drept) intern, deci, obligatorii pentru toate autorităţile statului şi prioritare în raport cu legea şi Constituţia statului [1].
Referitor la subiecţii legalităţii, considerăm că este unul dintre cele mai esenţiale aspecte ale legalităţii din perioada contemporană – perioadă de edificare a statului de drept [13, p. 22]. După cum am enunţat anterior, într-o accepţiune general recunoscută, legalitatea presupune respectarea legilor de către toţi membrii societăţii. O asemenea privire asupra lucrurilor se dovedeşte însă a fi insuficientă, deoarece pentru societăţile democratice, principiul legalităţii necesită o precizare, şi anume că el se extinde, în primul rînd, asupra statului şi a aparatului acestuia [14, p. 40]. Majoritatea savanţilor concretizează în acest sens că legalitatea se răsfrînge asupra activităţii tuturor participanţilor la relaţiile sociale, adică stat, organe de stat, organizaţii obşteşti, funcţionari publici, cetăţeni. Totodată, există opinii care restrîng acest cerc de subiecţi, excluzînd din el cetăţenii şi asociaţiile acestora.
Un moment semnificativ la capitolul dat atestăm la N.G. Alexandrov [18, p. 105-106], care, neadmiţînd echivalarea încălcării legii de către un funcţionar cu cea comisă de un cetăţean simplu, subliniază că nerespectarea normelor de drept de către ultimii presupune comiterea de către ei a delictelor (fapt pentru care ei poartă răspundere juridică), dar nu încălcarea legalităţii, care poate fi recunoscută doar demnitarilor de stat şi funcţionarilor publici. Respectiv, în viziunea domniei sale, legalitatea poate fi privită în două sensuri: în accepţiune extensivă, legalitatea înseamnă cerinţa de a respecta legile de către toţi subiecţii de drept; în accepţiune restrictivă, legalitatea presupune respectarea legilor anume de către funcţionarii de stat, altfel spus legalitatea priveşte exclusiv activitatea aparatului de stat.
Este de remarcat în acelaşi context şi poziţia prof. N.V. Vitruk [24, p. 527], care susţine că nu trebuie egalat pericolul sporit al încălcării legii de către funcţionari cu pericolul abaterilor comise de către cetăţenii de rînd. Legalitatea presupune că funcţionarii publici îndeplinesc exact cerinţele legilor, constată încălcările de lege, le reprimă, restabilesc drepturile lezate şi atrag la răspundere persoanele vinovate. Anume din această perspectivă legalitatea se caracterizează în mod obligatoriu prin prezenţa unui mecanism eficient de protecţie a legilor statului, inclusiv de protecţie a drepturilor şi intereselor cetăţenilor şi ale altor subiecţi de drept. Respectiv, delictele, abaterile comise de către cetăţeni şi de alte persoane nu sînt încălcări ale legalităţii, deoarece ele formează esenţa încălcării ordinii de drept din societate. Aceasta, desigur, nu eliberează cetăţenii de răspunderea juridică ce poate surveni pentru orice abatere.
O asemenea poziţie a fost destul de aspru criticată în doctrină, susţinîndu-se că „legalitatea e unică, obligatorie pentru toţi în egală măsură şi pentru organele puterii şi pentru cetăţeni” [36, p. 111]. Mai mult, excluderea cuiva din cercul subiecţilor legalităţii sugerează iluzia lipsei obligaţiei de a respecta normele de drept. Prin urmare, se produce o restrîngere a sferei legalităţii, ea fiind destinată doar unui anumit cerc de subiecţi. O asemenea restrîngere ascunde pericolul creării „zonelor moarte”, în care legea nu acţionează, distruge ideea universalităţii legalităţii, caracterul general obligatoriu al normelor de drept, egalităţii tuturor în faţa legii, fapt ce practic subminează considerabil regimul legalităţii [29, p. 220].
Relevantă, în acest context, considerăm a fi ideea prof. Gh. Costachi, potrivit căruia în general, legalitatea este un principiu al activităţii statului de drept, al aparatului şi funcţionarilor acestuia. În cazul în care în sfera dată nu va fi asigurată şi realizată legalitatea, cetăţenilor le va reveni obligaţia unilaterală de a respecta şi executa legile autoritare şi subiective ale statului (elitei politice). În cazul dat, domnia sa identifică şi o anumită legitate: cu cît este mai scăzut nivelul legalităţii în aparatul de stat, cu atît devine mai strictă obligaţia cetăţenilor de a respecta legea, mai aspre devin măsurile de asigurare a respectării legii, fiind aplicate inechitabil faţă de cetăţeni şi alte persoane (situaţie caracteristică unui regim antidemocratic) [2, p. 170-171].
Deci, excluderea cetăţenilor din cercul subiecţilor legalităţii nu afectează în nici un fel obligaţia ce le revine de a respecta legile (chiar dacă sînt emise şi executate în condiţii de ilegalitate), deoarece prin esenţa lor acestea sînt general obligatorii, executarea lor fiind asigurată printr-un mecanism eficient de protecţie a normelor de drept (organe specializate, instanţe judecătoreşti, proceduri şi metode speciale etc.) [16, p. 85].
În acelaşi timp, savantul atrage atenţia că nu trebuie confundate categoriile de lege şi legalitate, deoarece în timp ce legea presupune, în principiu, o normă de reglementare a conduitei, fiind general obligatorie, legalitatea presupune atitudinea (cerinţele) faţă de conţinutul ei, de acţiunea ei, de rolul ei etc. Prin urmare, susţinerea universalităţii legalităţii doar în baza universalităţii legii (sau identificarea lor) este incorectă. De aici principiul legalităţii atribuit cetăţenilor este distinct de cel caracteristic statului, presupunînd doar un sens foarte îngust – respectarea legii [2, p. 171]. Completînd această idee, precizăm că dacă cetăţenilor le revine doar obligaţia de a respecta legile, autorităţile statului sînt obligate atît să le respecte, cît şi să le realizeze şi aplice în vederea respectării şi protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului [14, p. 42].
Respectiv, conchidem că legalitatea este, în primul rînd, un principiu al activităţii statului (autorităţilor statale), respectarea consecventă a acestuia determinînd esenţa de drept a statului. „Respectarea legalităţii” de către aceşti subiecţi nu trebuie redusă la „respectarea legii” stricto sensu, întrucît ea presupune respectarea principiilor dreptului şi a valorilor sociale fundamentale, în special, a demnităţii, drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale omului şi cetăţeanului [13, p. 24]. Or, după cum subliniază însăşi Curtea Constituţională a Republicii Moldova [9]: „respectarea principiului legalităţii asigură concomitent respectarea celorlalte principii, deoarece legalitatea este condiţia existenţei şi mijlocul realizării tuturor principiilor constituţionale”.
Într-o formă cît mai concisă se poate susţine că principiul legalităţii reprezintă o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a desfăşurării în condiţii optime a tuturor mecanismelor sociale. Datorită acestui fapt legalitatea trebuie considerată ca o regulă esenţială la nivelul întregului sistem de drept, întrucît edificarea unei economii de piaţă şi pe această bază a statului de drept nu poate fi concepută fără respectarea legii [11, p. 57].
Esenţa şi particularităţile statului de drept conferă astfel legalităţii un conţinut cu mult mai complex, multiaspectual, ce depăşeşte semnificativ limitele conceptuale tradiţionale ale acestei categorii [3, p. 205]. O moştenire a trecutului însă, a rămas lipsa unei viziuni unice asupra definirii, conţinutului şi elementelor legalităţii ca fenomen juridic (multilateral [30, p. 42]), moment asupra căruia ne vom reţine atenţia în unul din viitoarele demersuri ştiinţifice.
Literatura
1. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr.1 (cu modificări şi completări pînă în 14.07.2006).
2. Costachi Gh. Direcţii prioritare ale edificării statului de drept în Republica Moldova. Chişinău: Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2009.
3. Costachi Gh. Prin ştiinţă spre un stat de drept. Volum omagial. Monografie. Chişinău: Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2011 (Î.S. F.E.-P. „Tipografia Centrală”).
4. Costachi Gh., Hlipcă P. Organizarea şi funcţionarea puterii în statul de drept. Monografie. Chişinău: Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2010.
5. Derşidan E. Dicţionar de termeni juridici uzuali. Ediţie revăzută şi adăugită. Bucureşti: Proteus, 2005.
6. Dicţionar Explicativ Ilustrat al Limbii Române. Chşinău: Arc, Gunivas, 2007.
7. Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 1998.
8. Hanga Vl. Mic dicţionar juridic. Bucureşti: Lumina Lex, 1999.
9. Hotărîrea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr. 163 din 22 iulie 2011 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (Sesizarea nr. 30a/2011), nr. 3 din 09.02.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38-41 din 24.02.2012.
10. Ionescu C. Studii de drept constituţional. Bucureşti: Lumina Lex, 2001.
11. Leş I. Principii şi instituţii de drept procesual civil. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 1998.
12. Parlaghi A.P. Dicţionar de administraţie publică. Bucureşti: Editura Economică, 2000.
13. Railean P. Conţinutul şi valoarea legalităţii într-un stat de drept. În: Legea şi Viaţa, 2010, nr. 9.
14. Railean P. Esenţa şi importanţa activităţii jurisdicţionale în asigurarea legalităţii în statul de drept. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2014.
15. Railean P. Legalitatea ca element principal al edificării statului de drept. În: Legea şi Viaţa, 2012, nr. 8.
16. Railean P. Mecanismul jurisdicţional de asigurare a legalităţii în statul de drept. Chişinău: S.n., 2015 (Tipografia Centrală).
17. Tămaş S. Dicţionar politic: instituţiile democraţiei şi cultura civică. Ediţia a II-a. Bucureşti: Şansa, 1996.
18. Александров Н. Г. Право и законность в период развернутого строительства коммунизма. Москва, 1961.
19. Алексеев С. С. Право: азбука – теория – философия: Опыт комплексного исследования. Москва: «Статут», 1999.
20. Арутюнян Г. Г., Баглай М.В. Конституционное право: Энциклопедический словарь. Москва: Норма, 2006.
21. Баглай М. В., Туманов В.А. Малая энциклопедия конституционного права. Москва: Бек, 1998.
22. Большой Юридический Словарь. Под ред. А. Я. Сухарева, В. Е. Крутских. Москва: Инфра-М, 2004.
23. Вагапов Р. Ф. Теоретическая разработка и практическая реализация законности в России. Советский и постсоветский периоды. В: Вектор науки ТГУ, 2011, №1(4).
24. Витрук Н. В. Законность: понятие, защита и обеспечение. B: Общая теория права. Под общей ред. проф. В.К. Бабаева. Нижний Новгород, 1993.
25. Вопленко Н. Н. Понятие и основные черты законности. В: Вестник Волгоградского государственного университета. Серия 5. Юриспруденция, 2006, № 8.
26. Игнатович Г. Ф. Сущность конституционного принципа законности: правозаконность или конституционность. В: Вестник Поволжской Академии Государственной Службы, 2010, №4(25).
27. Краснов И. А. Понятие законности в современном обществе. B: Юридический аналитический журнал. 2005, №3-4 (15-16).
28. Куртиян О. В. Особенности реализации принципа законности в деятельности Конституционного Суда РФ. В: Вестник Челябинского Государственного Университета, 2006, №2(75).
29. Лазарев В. В. Общая теория права и государства. Москва: Юристь, 1996.
30. Липинский Д. А. О принципе законности юридической ответственности. В: Вектор Науки ТГУ, 2010, № 7(10).
31. Лукашева Е. А. Социалистическое правосознание и законность. Москва: Юридическая литература 1973.
32. Малейн Н. С. О законности в условиях переходного периода. B: Теория права: новые идеи (выпуск четвертый). Москва, 1995.
33. Мамий М. Р. Теория и практика обеспечения режима законности в современной России. Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Краснодар, 2007.
34. Павлов И. К вопросу о теории общенародной социалистической законности. В: Социалистическая законность, 1962, № 6.
35. Пономарев Д. А. Теоретические проблемы развития понятия законности в отечественной юридической науке: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Уфа, 2002.
36. Строгович М. С. Проблемы общей теории права. Избранные труды. Т. 1. Москва, 1990.
37. Строгович М. С. Теоретические вопросы советской законности. В: Советское государство и право, 1956, №4.