Iacub Irina — doctor în drept, conferenţiar universitar interimar la Institutul de Ştiinţe Penale şi Criminologie Aplicată
Studiul readuce în atenţie problema securităţii juridice văzută ca un principiu fundamental într-un stat de drept, care presupune următoarele exigenţe: neretroactivitatea legii, accesibilitatea şi previzibilitatea legii, interpretarea unitară a legii. Se subliniază că respectarea acestor coordonate constituie o condiţie sine qua non pentru o legislaţie de calitate şi o aplicare de calitate a acesteia, toate orientate spre asigurarea stabilităţii raporturilor sociale în cadrul statului.
The study includes some reflections on the issue of legal security seen as a fundamental principle in a rule of law, which includes the following exigencies: non retroactivity of the law, the availability and predictability of the law, the uniform interpretation of law. It is noted that compliance with these coordinates is a sine qua non for a good legislation and quality of its application, all oriented towards ensuring the stability of social relations within the state.
В данной статье рассматривается юридическая безопасность в качестве одного из основополагающих принципов правового государства, которое включает в себя следующие требования: необратимость закона, доступность и предсказуемость закона, единообразное толкование закона. Автор подчеркивает, что соблюдение этих требований является непременным условием для качественного законодательства и качество его применения, и в итоге для обеспечения стабильности общественных отношений в государстве.
Introducere. Într-un stat de drept, respectarea principiilor precum legalitatea, securitatea juridică sau previzibilitatea normelor juridice trebuie să fie de domeniul normalităţii. Atunci cînd însă normalul se transformă în anormal, vorbim deja de o stare de insecuritate juridică, care generează lipsa de încredere a cetăţeanului în autorităţile publice ale statului şi în normele pe care acestea le edictează.
Este evident că modificarea permanentă a normelor juridice sau crearea de norme juridice cu un sens obscur este o sursă sigură de dezechilibru social şi, ca atare, de neîncredere din partea particularilor [25, p. 116]. Prin urmare, în spaţiul european, în ultimele decenii tot mai mult şi-a făcut loc un principiu fundamental pentru existenţa statului de drept – principiul securităţii juridice sau altfel spus principiul stabilităţii raporturilor juridice.
În prezent, acesta se bucură de o largă recunoaştere, nu doar în sfera dreptului european, ci şi în cea a majorităţii sistemelor juridice interne ale statelor membre, susţin cercetătorii [25, p. 112]. Acest moment, cît şi semnificaţia practică deosebită a principiului, din punctul nostru de vedere, serveşte ca o premisă importantă şi deloc neglijabilă pentru transpunerea lui şi în Republica Moldova, ţinînd cont de eforturile depuse pentru consolidarea statului de drept şi democratizarea societăţii moldoveneşti.
Necesitatea studierii principiului securităţii juridice este indubitabilă din mai multe considerente [26, p. 4-5]:
— În primul rînd, pentru a fi funcţional, acest principiu are nevoie de o definiţie clară şi accesibilă, astfel încît să nu fie perceput ca o noţiune abstractă.
— În al doilea rînd, importanţa explicării conţinutului principiului este majoră mai ales într-un stat de drept, deoarece atît autorităţile publice, cît şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să-l aibă în vedere, primele în emiterea/adoptarea actelor juridice, celelalte în soluţionarea litigiilor [25, p. 112].
— În al treilea rînd, preocuparea pentru asigurarea securităţii juridice este de actualitate, mai ales în condiţiile creşterii cantitative a legislaţiei din ultimii ani, determinată de creşterea complexităţii dreptului, ca urmare a dezvoltării noilor surse de drept, mai ales a celor comunitare şi internaţionale, precum şi a evoluţiei societăţii, a apariţiei unor noi domenii de reglementare [24, p. 2].
Scopul studiului. Date fiind actualitatea incontestabilă şi valoarea juridică, teoretică şi practică deosebită a principiului securităţii juridice pentru stabilitatea relaţiilor din cadrul societăţii, în prezentul demers ştiinţific ne propunem să expunem cîteva reflecţii pe marginea conţinutului principiului dat şi a modalităţilor de asigurare a acestuia în activitatea statului de drept.
Metode și materiale aplicate. În procesul studiului au fost folosite următoarele metode de investigare științifică: analiza logică, analiza comparativă și sinteza. În calitate de suport bibliografic au servit lucrările cercetătorilor autohtoni, români şi francezi, precum şi legislaţia şi practica judiciară în materie a Republicii Moldova, a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Rezultate obţinute şi discuţii. Înainte de a încerca o conturare a esenţei şi conţinutului principiului securităţii juridice, vom preciza că deși este important pentru statul de drept, acesta nu este reglementat juridic, fiind o creație a jurisprudenței [13, p. 13]. Prima dată a fost menționat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene, fiind considerat o regulă de drept ce trebuie respectată în aplicarea tratatului. Ulterior, acesta a fost preluat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare CtEDO), pentru ca mai tîrziu, să fie preluat şi în documente programatice – de exemplu, Cartea albă pentru un dialog intercultural, elaborată în 2008 de Consiliul Europei, unde se arată că principiul preeminenței dreptului garantează separația puterilor, securitatea juridică și egalitatea tuturor în fața legii (pct. 3.4.1) (apud C. Danileţ [13, p. 13]).
Într-o altă opinie se susţine că principiul securităţii juridice este „un produs de import” provenit în mare parte din dreptul german şi introdus pas cu pas în ordinea internă prin prisma dreptului unional şi a celui consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului [15, p. 105] (în continuare Convenţie). Deşi nu este consacrat în mod expres într-un text comunitar, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că principiul securităţii juridice este parte integrantă a ordinii juridice comunitare, cît şi de statele membre în exercitarea prerogativelor conferite de directivele comunitare [6, p. 42-44]. De asemenea, nici în dreptul european al drepturilor omului nu regăsim o reglementare expresă, dar securitatea juridică este analizată la nivel jurisprudenţial, de regulă, în legătură cu principiul preeminenţei dreptului, prevăzut în Preambulul Convenţiei [11].
În jurisprudenţa sa, CtEDO a evidenţiat importanţa principiului securităţii juridice, arătînd că: acesta este inerent atît dreptului Convenţiei, cît şi dreptului comunitar [5, p. 106]; este un element esenţial al statului de drept şi nerespectarea lui echivalează cu încălcarea prevederilor art. 6 §1 din Convenţie [4]. În jurisprudenţa CtEDO, acest principiu este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenţie, respectiv dreptul la un proces echitabil. În numeroase cauze această instanţă a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuţie.
Pe de altă parte, trebuie precizat că judecătorul comunitar (de la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene) şi cel european (de la CtEDO) au consacrat principiul securităţii juridice, introducînd în jurisprudenţă „principiul încrederii legitime”, care tinde să limiteze posibilităţile de modificare a normelor juridice, din momentul în care au fost luate angajamente de către autorităţile competente. Garant al unei anumite previzibilităţi în aplicarea dreptului, acest principiu protejează „încrederea pe care destinatarii regulilor şi deciziilor sunt îndreptăţiţi să o aibă, cel puţin pentru un anumit timp, în stabilitatea situaţiilor reglementate de aceste reguli sau decizii” [23, p. 5-6].
În mod asemănător, la nivel legislativ intern, principiul securităţii juridice nu este consacrat ca o regulă de drept de sine stătătoare, ci rezultă implicit din dispoziţiile constituţionale ale statelor europene (bunăoară, din art. 1 alin. (3) din Constituţia României [10]), acesta fiind privit ca un corolar al statului de drept [15, p. 107].
Deşi, plecîndu-se de la caracterul multiform al principiului, în doctrină s-a arătat [12, p. 2815] că nu este posibilă o definire exactă a acestuia, totuşi, relativ recent, în unele lucrări de specialitate, securitatea juridică a fost definită ca „acel principiu care tinde să înlăture din ordinea juridică riscul de incertitudine generat de imprecizia sau instabilitatea dreptului” [2, p. 158]. În acelaşi timp, în literatură se susţine că, lato sensu, prin siguranţa persoanei se înţelege siguranţa juridică a acesteia, siguranţă garantată de către drept, precizîndu-se în acest sens că „siguranţa persoanei este un principiu care, la rîndul său, este aproape raţiunea de a fi a dreptului însuşi” [19, p. 178] sau că „securitatea juridică este calitatea unei ordini de drept ce garantează individului lizibilitate şi încredere în ceea ce constituie dreptul la un moment dat şi care, după toate probabilităţile, va fi dreptul şi în viitor” [3, p. 162-163].
Potrivit doctrinei franceze, securitatea juridică se caracterizează prin faptul că aceasta trebuie să protejeze persoana „de pericolul care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze” [17, p. 10] şi are un conţinut complex, în sensul că ea comportă două mari categorii de reguli, pe de o parte, cele care vizează calitatea dreptului şi, pe de altă parte, cele care privesc asigurarea stabilităţii situaţiilor juridice, respectiv neretroactivitatea legii şi previzibilitatea acesteia şi a acţiunilor statului, numită şi „principiul încrederii legitime în continuitatea acţiunilor statale”. În acest context, s-a susţinut că o noţiune mai potrivită decît cea de „securitate juridică” ar putea fi cea de „fiabilitate a dreptului” [21, p. 6].
Dincolo de contribuţia doctrinei franceze la dezvoltarea principiului securităţii juridice, un aport distinct în acest sens a înregistrat şi Consiliul de Stat al Franţei, mai ales prin rapoartele (studiile) sale anuale, care în ultimii ani cuprind şi compartimente de analiză pe alocuri doctrinară. După cum subliniază cercetătorii S. Predescu şi V. Ţăndăreanu, este relevant pentru principiul în discuţie mai ales studiile realizate în anii 1990 şi 2006 („Securitatea juridică şi complexitatea dreptului”). Pornind de la premisa că securitatea juridică constituie unul din fundamentele statului de drept, autorii studiului (din 2006) dezvoltă conţinutul principiului securităţii juridice. Respectiv, acest principiu înseamnă ca cetăţenii să fie în măsură, fără ca acest lucru să reclame din partea lor eforturi deosebite, să decidă ce este permis şi ce este interzis prin dreptul aplicabil. Pentru a se ajunge la acest rezultat, normele adoptate trebuie să fie clare şi inteligibile şi să nu fie supuse, în timp, la schimbări prea frecvente şi, mai ales, imprevizibile. Din această perspectivă, s-a arătat că axa formală a securităţii juridice o reprezintă calitatea legii, în timp ce axa temporală o reprezintă previzibilitatea legii [23, p. 5].
Vorbind despre calitatea legii, studiul precizează: „Legea este făcută pentru a impune, a interzice, a sancţiona. Ea nu este făcută pentru a flecări, a crea iluzii, a provoca ambiguităţi şi decepţii. Legea trebuie să fie deci normativă: legea non-normativă diminuează regula necesară, inducînd un dubiu asupra efectului real al dispoziţiilor sale. […] Pentru a şti ce prevede legea, nu este suficient ca ea să fie accesibilă în sens material. Este vorba desigur de o exigenţă esenţială, iar publicarea normei, care este destinată să o facă accesibilă, constituie de altfel o condiţie a opozabilităţii sale. Dar mai trebuie ca norma să fie şi inteligibilă. Inteligibilitatea implică lizibilitatea, atît claritatea şi precizia enunţurilor, cît şi coerenţa lor. Ea mai presupune şi ca regulile să dobîndească întreaga lor forţă în contextul corpus-ului juridic în care ele sunt chemate să se integreze, fără să facă, în acest scop, apel la prea multe dispoziţii exterioare textului”.
Ţinînd cont de aceste momente, cercetătorii subliniază că inflaţia legislativă, instabilitatea normativă, nerespectarea cerinţelor de tehnică şi procedură legislativă, la care se adaugă şi incertitudinea care planează asupra condiţiilor de aplicare, creează o insecuritate juridică dificil de suportat pentru omul obişnuit, confruntat cu aplicarea dreptului, punîndu-l în dificultate chiar şi pe specialistul în drept [15, p. 103].
În acelaşi timp, în doctrină, se atrage atenţia că dreptul a suportat întotdeauna tensiunea a două exigenţe contradictorii: justiţia sau echitatea, pe de o parte, care incită la modificarea regulilor şi situaţiilor juridice pentru a ameliora în mod constant ordinea juridică sau pentru a o adapta la o societate schimbătoare şi care se concretizează în principiul mutabilităţii şi, pe de altă parte, siguranţa juridică care cere stabilitate [19, p. 178]. Ca atare, legiuitorul nu poate opera prea des modificări legislative, deoarece astfel se aduce atingere stabilităţii dreptului care este o condiţie a respectării lui de către destinatari şi, în acelaşi timp, mutabilitatea legislaţiei apare ca fiind necesară într-o societate aflată într-o permanentă dezvoltare [15, p. 104]. Suntem astfel în faţa unei dileme dificile, aşa cum se arată şi în literatura de specialitate [22, p. 223-224], unde se exprimă îndoiala cu privire la posibilităţile juridice de asigurare în cele mai optime condiţii a continuităţii legislative în statul de drept. De regulă, în cadrul acestei dileme, cîștig de cauză are principiul mutabilităţii, legislaţia putînd fi modificată în orice moment, însă, în prezent se afirmă din ce în ce mai puternic principiul securităţii juridice ce se opune revizuirilor prea dese şi insuficient motivate, impunîndu-se cu necesitate o concretizare mai fermă a acestuia. Pe de altă parte, se consideră [22, p. 224] că ar fi vorba doar de o contradicţie aparentă, deoarece modificările legislative, în măsura în care permit evitarea învăţării patologice şi facilitează creşterea calităţii pregătirii legislaţiei, nu determină revizuiri, ci, din contră, conduc la elaborarea unor legi durabile.
Sintetizînd multe din reflecţiile expuse în literatura de specialitate, cercetătoarea R. Duminică subliniază că din perspectiva elaborării legii, în esenţă principiul securităţii juridice, înglobează următoarele aspecte: neretroactivitatea legii, accesibilitatea şi previzibilitatea legii, interpretarea unitară a legii, coordonate a căror respectare constituie o condiţie sine qua non pentru o legislaţie de calitate [15, p. 107] şi o aplicare de calitate a acesteia.
Neretroactivitatea legii. În considerarea importanţei sale pentru statul de drept, acest principiu a fost ridicat la rang constituţional, fiind consacrat în art. 22 din Constituţia Republicii Moldova [7]. Aceasta se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept [24, p. 10].
Ca urmare a consacrării sale constituţionale, acest principiu a devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci şi pentru legiuitor, care este ţinut deopotrivă să-l respecte în procesul de legiferare, neretroactivitatea legii constituind o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale [9, p. 139]. Profesorul M. Eliescu, arăta în acest sens, în mod sugestiv, că [16, p. 80] „dacă ceea ce s-a făcut în conformitate cu legea în vigoare ar putea fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere în timp ar fi cu neputinţă şi ordinea juridică însăşi ar fi ameninţată pe măsură ce s-ar slăbi încrederea în securitatea drepturilor, în stabilitatea circuitului civil…. Dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în cadrul prevederilor legii vechi, încrederea ar dispărea şi, odată cu ea, ar fi atinsă autoritatea legii, căci voinţa de a da ascultare permisiunilor, poruncilor şi opiniilor legale, ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată dacă cel ce s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedînd astfel, va sta sub scutul legii.”
În doctrina autohtonă se menţionează în contextul dat că principiul neretroactivităţii legii răspunde preocupării de securitate juridică, fiind o garanţie pentru situaţiile juridice legal create și consolidate sub imperiul legii vechi. Neretroactivitatea reprezintă deci un factor de ordine și de securitate juridică, protejînd drepturile subiective împotriva intervenţiei legiuitorului și împiedicînd repunerea în discuţie a drepturilor dobîndite și a actelor vechi încheiate sub imperiul legii vechi [1, p. 458; 8, p. 110]. Mai mult, şi Curtea Constituţională a Republicii Moldova a confirmat semnificaţia deosebită a principiului în cauză, subliniind: „principiul neretroactivităţii legii urmăreşte protejarea libertăţilor, contribuie la adîncirea securităţii juridice şi a certitudinii în raporturile interumane” [20].
Accesibilitatea şi previzibilitatea legii. Accesibilitatea legii priveşte, în princi-pal, aducerea la cunoştinţă publică a acesteia, care se realizează în principal prin publi-carea actelor normative. Astfel, pentru ca o lege lato sensu să producă efecte juridice, trebuie să fie cunoscută de destinatarii săi; efectele legii se produc, prin urmare, după aducerea sa la cunoştinţa publică şi după intrarea sa în vigoare [24, p. 13].
Într-o altă opinie, accesibilitatea şi previzibilitatea legii presupun atît caracterul public al normei ca pe un element intrinsec al juridicităţii sale, claritatea conţinutului ei, care să-i confere inteligibilitate, nu doar pentru specialistul în drept, ci şi pentru orice persoană cu inteligenţă medie, dar şi caracterul previzibil al revizuirilor normative. Aceste două concepte se află într-o strînsă legătură şi într-o relaţie de interdependenţă, afirmîndu-se în acest sens că „accesibilitatea este condiţia imanentă a previzibilităţii: pentru a prevedea trebuie mai întîi că ai acces la suficiente şi comprehensibile informaţii pertinente. Sintagma „accesibil şi previzibil” evocă, astfel, un lanţ cauzal sui generis. Respectiv, accesibilitatea şi previzibilitatea nu sunt doar o categorie-pereche formală, ci o unitate dialectică” [14, p. 53].
Există însă şi o altă semnificaţie a noţiunii de accesibilitate, asociată exigenţei previzibilităţii legii, şi anume aceea care priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestora. Norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucît cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo censetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale, a existenţei societăţii în general [24, p. 13].
În bogata sa jurisprudenţă, CtEDO a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul naţional trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe. Astfel, în cauze precum Sunday Times c. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1979), Rekvényi c. Ungariei (1999), Rotaru c. României (2000), Damman c. Elveţiei (2005), Curtea a subliniat că „nu poate fi considerată «lege» decît o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat”; „o normă este previzibilă numai atunci cînd este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încît să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita”; „în special, o normă este previzibilă atunci cînd oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice”. Sub acest aspect, principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul comunitar – principiul încrederii legitime [24, p. 16].
Aşadar, principiul securităţii juridice presupune ca dreptul să fie previzibil şi ca soluţiile juridice să rămînă relativ stabile. Cerinţa previzibilităţii normelor de drept a fost ridicată chiar la rangul de principiu (principiul previzibilităţii sau al predictibilităţii normelor juridice). Respectarea acestui principiu conferă coerenţă sistemului normativ, fiind de natură să asigure o lină şi amiabilă relaţionare între autorităţi şi cetăţeni, pentru ca aceştia din urmă să nu fie surprinşi de acte normative inopinate (deci abuzive), care să le prejudicieze interesele [25, p. 111].
Interpretarea unitară a legii constituie o altă exigenţă a principiului securităţii juridice şi chiar dacă, în aparenţă, acest element al său aduce în prim-plan rolul instanţelor judecătoreşti, în realitate exigenţa vizează tot activitatea legislativă, deoarece de modul în care sunt elaborate, corelate, sistematizate actele legislative, depinde caracterul unitar al interpretării lor [24, p. 12-13]. După intrarea în vigoare a unui act normativ, la elaborarea căruia se presupune că au fost respectate regulile de tehnică legislativă, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea, în toate aceste cazuri revenind tot legiuitorului sarcina asigurării clarităţii şi coerenţei reglementării, precum şi integrarea armonioasă a acesteia în sistemul de drept, pentru eliminarea pe cît posibil a divergenţelor de interpretare.
Pe de altă parte, nu trebuie diminuat nici rolul instanţelor judecătoreşti la asigurarea securităţii juridice, ponderea căruia fiind subliniată mai ales în jurisprudenţa CtEDO. Acest lucru poate fi uşor dedus din următoarele raţionamente expuse şi exemplificate de către C. Danileţ, care susţine că în virtutea principiului securității juridice [13, p. 13-14]: — statul trebuie să respecte și să aplice într-o manieră previzibilă și coerentă legile pe care le-a adoptat; dispozițiile legale trebuie să fie accesibile publicului destinatar și redactate cu suficientă claritate; — trebuie respectată regula res judicata, adică soluția definitivă a unei instanțe judecătorești nu poate fi repusă în discuție ulterior; procesul soluționat definitiv nu mai poate fi redeschis pentru a se proceda la o nouă examinare a cauzei; — hotărîrile definitive trebuie puse în executare; — jurisprudența trebuie să fie unitară și constantă; în special la nivelul instanței supreme trebuie evitate deciziile contradictorii și asigurată coerența jurisprudenței.
Prin urmare, elementele pe care se bazează principiul securității juridice sunt certitudinea şi predictibilitatea dreptului. Acestea sunt necesare pentru a menține încrederea legitimă a cetățenilor în activitatea instanțelor.
Din cîte se poate observa, certitudinea și predictibilitatea dreptului privește atît legea, cît și jurisprudența. Atunci cînd în cauzele care conțin situații de fapt similare și în care sunt aplicabile aceleași dispoziții legale se adoptă hotărîri judecătorești diferite, chiar opuse, există o situație de jurisprudență neunitară sau divergență de jurisprudență [13, p. 14], fapt ce afectează în mod considerabil securitatea juridică a relaţiilor sociale.
Din perspectiva dată se poate susţine că securitatea juridică este parte intrinsecă a securităţii sociale, componentă care denotă raporturile constructive dintre cetăţean şi puterile legislativă şi judecătorească ale statului [18, p. 187].
În concluzie, apreciem alături de alţi doctrinari [24, p. 17; 15, p. 116] că asigurarea respectării principiului securităţii juridice pentru existenţa statului de drept trebuie să reprezinte o prioritate şi implică acordarea unei importanţe cît mai mari calităţii legii. Ca atare, chiar dacă inflaţia legislativă şi complexitatea legilor pot fi justificate prin factori istorici, sociologici, politici, economici, este necesar totuşi un efort susţinut de reducere a excesului normativ şi de supunere a normelor edictate exigenţelor securităţii juridice. Este vorba de un efort care priveşte, în primul rînd, pe legiuitor, care trebuie să pornească de la diagnosticarea problemelor şi identificarea de remedii adecvate. Primul pas constă în fundamentarea riguroasă a activităţii de legiferare pe principiile tehnicii legislative şi în creşterea accesibilităţii şi previzibilităţii normelor juridice.
În acelaşi timp, o preocupare distinctă trebuie să rămînă activitatea jurisdicţională şi interpretarea uniformă a legii în activitatea acesteia, în vederea asigurării rolului puterii judecătoreşti de garant final al securităţii juridice a relaţiilor sociale în statul de drept.
Bibliografia
1. Avornic Gh. Teoria generală a statului și dreptului: Tratat. vol. I. Chișinău, 2009.
2. Brad I. Revocarea actelor administrative. Bucureşti: Universul Juridic, 2009.
3. Calmes S. Du principe de protection de la confiance légitime en droits allemand, communautaire et francais, Thèse. Paris: Dalloz, 2001.
4. CEDO, Cameră, Hotărîrea din 2 noiembrie 2010, în cauza Ştefănică ş.a. c. România (Monitorul Oficial al României nr. 175 din 11 martie 2011).
5. CEDO, Plen, Hotărîrea din 13 iunie 1979, în cauza Marckx c. Belgia apud Duminică R. Criza legii contemporane. Bucureşti: C.H. Beck, 2014.
6. CJCE, Cauza C-74/74, CNTA SA împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, Hotărîrea din 15 iunie 1976 apud C. Fl. Costaş Principiul securităţii juridice. În: R.R.F., 2008, nr. 7.
7. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr.1.
8. Constituţia Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: Arc, 2012.
9. Constituţia României – Comentariu pe articole. Coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu. Bucureşti: C.H. Beck, 2008.
10. Constituţia României din 21 noiembrie 1991 (revizuită în 2003). În: MO al României nr. 233 din 21.11.1991, republicată în MO nr. 767 din 31 octombrie 2003.
11. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din 04.11.1950, adoptată la Roma la 04.11.1950 şi intrată în vigoare la 03.09.1953. În vigoare pentru Republica Moldova din 01.02.1998 (Publicată în Tratate Internaţionale Nr. 1 din 01.01.1998).
12. Cristau A. L’exigence de sécurité juridique. In: Recueil Dalloz-Sirey (D.) Croniques, 2002. [resurs electronic]: http://credo-multimedia.comBib_num/Articles%20New/Antoine%20 Cristau,%20L’exigence%20de%20s%C3%A9curit%C3%A9%20juridique.pdf.
13. Danileţ C. Studiu cu privire la unificarea practicii judiciare şi asigurarea principiului securităţii raporturilor juridice în Republica Moldova: Evaluare şi propuneri. Strategia de reformare a sectorului justiţiei. Chişinău: S. n., 2014. 56 p.
14. Deleanu I. Accesibilitatea şi previzibilitatea legii în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale a României. În: Dreptul, 2011, nr. 8.
15. Duminică R. Criza legii contemporane. Bucureşti: C.H. Beck, 2014. 162 p.
16. Eliescu M. Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu, Conflictele de legi. În: Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, de Tr. Ionaşcu ş.a. Bucureşti: Ed. Academiei, 1967.
17. François L. Le problème de la sécurité juridique. In: La sécurité juridique. Liège: Jeune Barreau de Liège, 1993.
18. Frolu S. Securitatea juridică în paradigma securităţii naţionale. Consideraţii şi determinări conceptuale. În: Echilibrul de putere şi mediul de securitate, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, din 17-18 noiembrie 2011. Bucureşti: Ed. Universităţii naţionale de apărare „Carol I”, 2011, p. 185-198.
19. Fromont M. Le principe de sécurité juridique. În: AJDA, L’actualite juridique. Droit administratif, nr. special. Paris: Dalloz, 1996.
20. Hotărîrea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova pentru controlul constituţionalităţii art. II alin. (2) din Legea nr.186-XVI din 29 iunie 2006 “Pentru modificarea şi completarea Legii nr.1225-XII din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice” şi art.12 alin. (8) din Legea nr.1225-XII din 8 decembrie 1992 în redacţia Legii nr.186-XVI din 29 iunie 2006, nr. 16 din 12.06.2007. În: Monitorul Oficial nr.86-89/14 din 22.06.2007
21. Lambert P. Le principe général de la sécurité juridique et les validations législatives. In: Sécurité juridique et fiscalité. Bruxelles: Bruylant, 2003.
22. Pătulea V. Tratat de management juridic şi jurisdicţional. Bucureşti: IRDO, 2010.
23. Popescu S., Ţăndăreanu V. Securitatea juridică şi complexitatea dreptului în atenţia Consiliului de Stat francez. În: Buletin de informare legislativã, 2007, nr. 1, p. 3-6.
24. Predescu I., Safta M. Principiul securităţii juridice, fundament al statului de drept. Repere jurisprudenţiale. În: Buletinul Curţii Constituţionale, 2009, nr. 1.
25. Trăilescu A.A. Predictibilitatea normelor şi stabilitatea raporturilor juridice – componente ale legalităţii actelor administrative. În: Curentul Juridic, 2011, nr. 1, p. 106-117.
26. Iacub I., Costachi Gh. Reflecţii asupra securităţii juridice în statul de drept. În: Legea şi Viaţa, 2015, nr. 5, р. 4-9.