Tataru Gheorghi — avocat, doctorand, Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei
Articolul readuce în atenţie problema răspunderii constituţionale a şefului de stat. În baza prevederilor constituţionale şi a doctrinei, autorul expune consecutiv temeiurile survenirii răspunderii constituţionale a şefului de stat, instanţa competentă în materie şi procedura de aplicare a acestei răspunderi. Un moment important constatat priveşte lipsa reglementării procedurii de demitere a Preşedintelui Republicii Moldova, ceea ce denotă caracterul declarativ al prevederilor constituţionale în domeniu. Prin urmare, autorul se expune pentru necesitatea dezvoltării teoriei răspunderii constituţionale şi pentru o reglementare detaliată a instituţiei în legislaţia naţională.
L’article présente la question de la responsabilité constitutionnelle du chef de l’Etat. En vertu de la Constitution et de la doctrine, l’auteur analyse le base de la responsabilité constitutionnelle du chef de l’Etat, les autorités compétentes et la procédure applicable à une telle responsabilité. Un moment important constaté est l’absence de réglementation de la procédure de destitution du Président de la Moldavie, qui montre la nature déclarative des dispositions constitutionnelles dans ce domaine. Par conséquent, l’auteur soutient la nécessité de développer la théorie de la responsabilité constitutionnelle et de la réglementation détaillée de l’institution dans le droit national.
În general, în statele contemporane democratice, răspunderea şefului de stat este considerată a fi un element important al mecanismului de separare a ramurilor puterii în stat [35, p. 54], a sistemului contemporan de frîne şi contrabalanţe ca fundamente ale statului de drept.
Reiterăm în context că, în termeni universali, instituţia demiterii şefului de stat mai este numită şi „impeachment”, termenul fiind preluat din engleză, în traducere semnificînd „punerea sub acuzare” sau „aducerea în faţa tribunalului”. În limbajul juridic universal prin termenul dat este denumită procedura utilizată de legiuitor pentru a elimina un mare demnitar de stat, fiind considerată similară moțiunii de cenzură prin care se demite întreg Guvernul. În forma sa clasică, „impeachment-ul” reglementează înaintarea acuzării şi recunoaşterea vinovăţiei demnitarului public de către Parlament, ultimul acţionînd aici în calitate de instanţă judecătorească [26].
Vorbind nemijlocit despre răspunderea Preşedintelui Republicii Moldova (exprimată sub forma demiterii din funcţie), precizăm că această instituţie este reglementată în textul Legii Fundamentale, fiind prevăzute două forme ale acesteia: penală şi constituţională [22, p. 29]. În concret, este vorba despre următoarele dispoziţii constituţionale [4]:
Art. 81 Incompatibilităţi şi imunităţi „(…) (3) Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvîrşeşte o infracţiune. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept la data rămînerii definitive a sentinţei de condamnare.”
Art. 89 Demiterea. „(1) În cazul săvîrşirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a două treimi din numărul deputaţilor aleşi. (2) Propunerea de demitere poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce neîntîrziat la cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele poate da Parlamentului şi Curţii Constituţionale explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.”
Referitor la art. 89 din Constituţie, precizăm că relativ recent conţinutul acestuia a fost supus unei „revizuiri” în contextul controlului de constituţionalitate exercitat de către Curtea Constituţională a Republicii Moldova. În concret, drept consecinţă a recunoaşterii neconstituţionalităţii Legii constituţionale nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova, a fost reactivat conţinutul acestui articol, anterior modificării din anul 2000.
În acest sens, Curtea a reţinut cu titlu de principiu, că prevederile legale abrogate prin textul de lege declarat neconstituţional reintră în fondul activ al dreptului, continuând să producă efecte juridice, până la intrarea în vigoare a noilor reglementări, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale, sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ [11].
Deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova, art. 78 din Constituție prevedea alegerea Președintelui Republicii Moldova prin vot popular. În mod corespunzător, art. 89 din Constituție prevedea că Președintele putea fi demis, la fel, prin vot popular, după cum urmează:
„(1) În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi suspendat din funcţie de Parlament, cu votul a două treimi din deputaţi.
(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.”
Reintrarea acestor dispoziţii în fondul activ al dreptului ne determină să constatăm că la moment demiterea Preşedintelui Republicii Moldova presupune pentru început, suspendarea sa din funcţie, urmată de sancţiunea demiterii prin referendum, competenţa revenind Parlamentului, Curţii Constituţionale şi poporului.
Dincolo de aceste momente, trebuie să precizăm că atît redacţia prezentă a art. 89 din Constituţie, cît şi cea reactivată, suscită discuţii şi interes în vederea clarificării naturii juridice a formelor de răspundere pe care le reglementează. Cea mai controversată dilemă însă priveşte delimitarea răspunderii politice a şefului de stat de cea juridică (în special, de cea constituţională), la care ne vom referi în cele ce urmează.
Delimitarea răspunderii politice de răspunderea juridică. Studii ample axate pe problema delimitării răspunderii politice de răspunderea juridică pot fi atestate în doctrina rusească, mai ales în contextul fundamentării teoriei răspunderii constituţionale. În acest sens, cercetătoarea N.M. Kolosova [37, p. 58] opinează că o măsură a răspunderii politice constă în demiterea de la putere a acelor persoane care nu-şi îndeplinesc atribuţiile funcţionale în modul corespunzător, dar în a căror acţiuni (fapte) nu se întrunesc elementele delictului constituţional. În caz contrar nu va constitui răspundere politică, ci constituţională.
În doctrina juridică deja de cîteva decenii este intens polemizată natura juridică a răspunderii reglementate de Constituţie ca lege supremă, aceasta fiind văzută fie ca o răspundere politică (extrajuridică), fie ca o răspundere constituţională – formă distinctă de răspundere juridică. De aici şi interesul constant al teoreticienilor în vederea delimitării răspunderii constituţionale de cea politică. Presupunem că cîteva reflecţii la acest subiect ar aduce lumină şi în problematica abordată de noi.
Iniţial însă precizăm că în cea mai mare parte, cercetătorii contemporani recunosc caracterul politic al răspunderii constituţionale, dar nu o identifică cu răspunderea politică [41, p. 186-187; 42, p. 188-189; 43, p. 47; 2, p. 148; 32, p. 72].
Bunăoară, prof. V.A. Vinogradov afirmă că răspunderea constituţională are un conţinut politic, iar măsurile ei – caracter politic, datorită faptului că dreptul constituţional reglementează în principal relaţii politice. Astfel, răspunderea constituţională exercită o influenţă politico-juridică asupra subiecţilor ce au comis delicte constituţionale, fiind o metodă de reglementare a relaţiilor sociale [31, p. 3]. Aplicarea măsurilor de răspundere constituţională întotdeauna presupune survenirea unor consecinţe politice nefavorabile pentru subiectul ce s-a comportat inadecvat în sfera constituţională [29, p. 36]. Totodată, autorul susţine că principala distincţie între răspunderea constituţională şi cea politică rezidă în temeiurile survenirii acesteia. Astfel, dacă posibilitatea survenirii consecinţelor nefavorabile pentru un anumit subiect este prevăzută de normele dreptului constituţional pentru comportamentul acestuia ce nu corespunde normelor date, atunci o asemenea răspundere va fi constituţională [25, p. 35].
Referitor la caracterul politic al răspunderii constituţionale, N. M. Kolosova [36, p. 86], consideră că aceasta are doar uneori un caracter politic pronunţat şi astfel se apropie mult de răspunderea politică, în ceea ce priveşte subiecţii, temeiurile survenirii ei şi consecinţele negative pe care le generează. Distincţia dintre cele două categorii constă în faptul că răspunderii politice nu-i sunt proprii trăsăturile răspunderii juridice, care intervine în cazurile de încălcare a normelor juridice, acestea fiind caracteristice doar răspunderii constituţionale ca formă distinctă a răspunderii juridice.
În context, autorul I. A. Kraveţ [38, p. 410] menţionează că răspunderea constituţională survine doar pentru comiterea ilicitului constituţional. În schimb, răspunderea politică survine în rezultatul pierderii de către anumiţi miniştri sau a guvernului în întregime a încrederii parlamentarilor. În acest caz, drept temei al răspunderii politice serveşte activitatea inadecvată a subiecţilor şi nu comiterea de fapte ilegale. În acelaşi timp, cele două forme de răspundere se deosebesc şi prin scopul pe care îl urmăresc. Răspunderea politică urmăreşte înlăturarea necorespunderii între politica dusă de Guvern sau de unii miniştri şi cea a majorităţii deputaţilor din Parlament, iar răspunderea constituţională are menirea de a preveni şi contracara încălcarea legalităţii şi a ordinii constituţionale [38, p. 411-412].
Faptul că există multe tangenţe între cele două forme de răspundere, face uneori dificilă delimitarea dintre ele. Bunăoară, demiterea din funcţie poate fi atît o măsură a răspunderii constituţionale, cît şi o măsură a răspunderii politice. În acest sens, în studiile de specialitate adesea este exemplificat cazul dizolvării Guvernului, care poate fi atît o măsură de răspundere constituţională, cînd survine pentru exercitarea inadecvată a obligaţiilor, dar şi o măsură politică, cînd acesta îşi dă demisia din proprie iniţiativă [36, p. 86] (considerată de unii autori [44, p. 42-43] drept o procedură orientată spre soluţionarea crizei politice din stat).
În acest caz, potrivit cercetătorilor, este important nu numai de a găsi deosebirile dintre răspunderea constituţională şi cea politică, ci şi de a determina prezenţa sau absenţa acestora în fiecare caz concret [37, p. 63].
În opinia prof. V.O. Lucin răspunderea politică predetermină caracterul răspunderii constituţionale. În acelaşi timp, autorul respinge teza conform căreia răspunderea juridică (respectiv cea constituţională) are un rol subordonat faţă de răspunderea politică, fiind de părerea că nu se poate admite confruntarea şi nici identificarea de facto a răspunderii constituţionale şi a celei politice [40, p. 281-282].
Din cele enunţate putem constata că răspunderea politică şi cea constituţională sunt două instituţii distincte, prima fiind de natură socială, cealaltă – juridică, cu trăsături şi particularităţi distincte. Acest fapt este important atît sub aspect teoretic, cît şi practic, deoarece facilitează identificarea acesteia în cazurile concrete, în condiţiile în care răspunderea politică, precum şi procedurile organizaţionale politice sunt destul de frecvent prezente în cadrul raporturilor juridice constituţionale [24, p. 337].
Demiterea şefului de stat ca măsură de răspundere constituţională. După cum am enunţat mai sus, Constituţia Republicii Moldova [4] a consacrat problemei răspunderii Preşedintelui două texte distincte (art. 81 şi art. 89), „soluţie tehnică ce – potrivit cercetătorilor – a determinat o serie de consecinţe sub aspectul naturii şi a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere” [13, p. 326]. Astfel, art. 81 din Constituție consacră răspunderea penală a șefului de stat, în timp ce art. 89 – răspunderea constituțională [23, p. 196-208].
Referitor la aceasta din urmă, în majoritatea studiilor se subliniază că art. 89 din Constituţie reglementează răspunderea politică a Şefului de stat. Mai mult, în doctrina dreptului administrativ, aceasta este denumită şi răspundere administrativ-disciplinară [13, p. 328].
Desigur, pot fi întîlnite şi alte opinii. Bunăoară, în doctrina dreptului constituţional [25, p. 230] se susţine că nu se poate vorbi de caracterul exclusiv politic al răspunderii reglementate de art. 89 din Constituţie. Această formă de răspundere este denumită astfel pentru a o deosebi de răspunderea penală, pentru că urmările acesteia sunt de fapt politico-juridice [18, p. 529; 17, p. 889].
Deci, se poate constata că una şi aceeaşi instituţie este abordată relativ diferit în doctrinele celor două ramuri de drept. Moment ce poate fi dedus nu doar din terminologia folosită, dar şi din calificarea temeiurilor ce stau la baza răspunderii [24, p. 338]. În acest sens, doctrinarii administrativişti susţin că faptele pentru care se declanşează răspunderea politică, ca natură juridică pot fi calificate ca abateri administrative [13, p. 332] (de unde şi denumirea de răspundere administrativ-disciplinară – e.n.).
Per a contrario, constituţionaliştii sunt de părerea că procedura de demitere a şefului statului se poate declanşa numai pentru încălcarea prevederilor Constituţiei. Cu alte cuvinte, încălcarea unor norme juridice, inferioare Constituţiei nu pot constitui un motiv pentru declanşarea procedurii de demitere a şefului statului [9, p. 193].
Deşi textul constituţional nu menţionează nimic în acest sens, aceiaşi autori presupun că Legiuitorul Constituant a avut în vedere, în mod deosebit, acele prevederi referitoare la suveranitatea, simbolurile şi limba de stat, la principiul separaţiei puterilor în stat, la pluralismul politic, la drepturile şi libertăţile fundamentale cetăţeneşti, la limitele revizuirii Constituţiei, la independenţa judecătorilor etc. [9, p. 193-194].
În acelaşi context, alţi autori susţin că comiterea unei fapte grave de încălcare a Constituţiei nu trebuie confundată cu neexercitarea sau exercitarea într-un anumit mod a unor atribuţii pe care şeful statului le poate îndeplini în mod facultativ, avînd deplina libertate de alegere [1, p. 139].
Cel puţin doar în baza celor menţionate, înclinăm spre poziţia constituţionaliştilor, întrucît însăşi Legea Fundamentală stipulează expres că demiterea Şefului de stat este posibilă în cazul comiterii de către acesta a unor fapte prin care încalcă prevederile Constituţiei, ceea exclude din start calificarea acestora ca delicte administrative, după cum propun administrativiştii [24, p. 338].
Cu mult mai complicat în acest context este clarificarea naturii juridice sau politice a răspunderii Şefului de stat. După cum am enunţat ceva mai sus, dificultatea în acest caz constă în faptul că unii cercetători o califică ca răspundere politică, în timp ce alţii argumentează ideea că este o răspundere constituţională (deci, juridică). Desigur, o anumită notă politică există, întrucît majoritatea raporturilor constituţionale sunt politice, nefiind deci logică negarea acestui fapt. Cu toate acestea, suntem de părerea că instituţia demiterii Preşedintelui Republicii, reglementată în art. 89 din Constituţie este o răspundere constituţională, cel puţin din următoarele considerente [24, p. 338]: faptele pentru care poate interveni (temeiurile), instanţa competentă (Parlamentul, inclusiv Curtea Constituţională prin intermediul avizului său consultativ) şi sediul materiei (Constituţia).
Acelaşi lucru poate fi susţinut practic şi în cazul art. 81 (care prevede demiterea de drept a şefului de stat), întrucît decizia Parlamentului de a pune sub acuzare Preşedintele Republicii Moldova presupune o procedură de ridicare a imunităţii acestuia – procedură recunoscută în doctrină ca fiind o veritabilă măsură de răspundere constituţională. Întru dezvoltarea acestei poziţii, în cele ce urmează vom expune cîteva argumente importante.
Temeiurile răspunderii constituţionale. Iniţial, considerăm necesar să precizăm că natura constituţională a răspunderii şefului de stat nu derivă din simplul fapt că este reglementată în textul constituţional, chiar dacă, la o primă vedere, ar fi convenabilă o asemenea variantă. În esenţă, argumentele în acest sens sunt (trebuie să fie!) cu mult mai temeinice.
Analizînd atent prevederile constituţionale, observăm că răspunderea şefului de stat (demiterea) poate surveni în două cazuri: săvîrşirea unei infracţiuni şi încălcarea prevederilor Constituţiei.
Referindu-ne la situaţia încălcării prevederilor Constituţiei, subliniem că în literatura de specialitate [39, p. 16; 34, p. 120; 30, p. 60; 19, p. 282], în ultimul timp, tot mai mult se insistă pe natura juridico-constituţională a răspunderii ce urmează să survină, moment ce în viziunea noastră este pe deplin justificat. Aceasta deoarece, prin esenţă, este vorba de un nou tip de ilicit – delictul constituţional [8, p. 7-8], pentru care trebuie să survină şi o formă de răspundere distinctă. Respectiv, natura faptelor comise (în cazul nostru delictele constituţionale) determină natura răspunderii juridice (răspunderea constituţională).
Dacă pînă aici pare a fi totul clar, atunci cu mult mai complicată este determinarea faptelor concrete care pot fi calificate ca delicte constituţionale, mai ales că Constituţia nu prevede nimic în acest sens. Problema şi mai mult se complică în condiţiile în care unii cercetători susţin că temei al răspunderii constituţionale poate servi şi încălcarea normelor altor ramuri de drept, nu numai ale dreptului constituţional [27, p. 87].
O opinie interesantă expune la acest capitol V.A. Vinogradov, potrivit căruia temeiurile de facto pentru care se poate aplica răspunderea constituţională pot fi [28, p. 160-170]: încălcarea Constituţiei sau a legii, atentarea la regimul constituţional; neexecutarea (executarea necorespunzătoare) a obligaţiilor constituţionale; trădarea de patrie sau comiterea unei alte fapte ilegale incompatibile cu exercitarea funcţiei de şef al statului; încălcarea jurămîntului; nerespectarea cerinţelor incompatibilităţii; exercitarea necompetentă a atribuţiilor etc.
Deci, şeful statului poate fi atras la răspundere atît pentru încălcarea normelor constituţionale, penale, cît şi a oricărei legi care reglementează competenţele sale şi modul de funcţionare.
Analizînd legislaţia în vigoare, constatăm că unele legi conţin prevederi relevante la acest subiect. Bunăoară, Legea cu privire la conflictul de interese [14], prevede că starea de incompatibilitate a şefului de stat (de altfel, consacrată şi la nivel constituţional) constituie temei juridic pentru demiterea sa.
În literatura de specialitate, drept temei pentru survenirea răspunderii constituţionale a şefului statului este recunoscută neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale sau abuzul de drepturile constituţionale [39, p. 12-19; 34, p. 260]. Drept exemplu se invocă situaţia înaintării în Parlament, de trei ori consecutiv, a uneia şi aceleiaşi candidaturi la funcţia de prim-ministru. Prin esenţă, neîncălcînd norma constituţională concretă, şeful statului face abuz de dreptul său constituţional (consacrat în alin. (1) al art. 98 din Constituţie), deoarece conştient admite survenirea consecinţelor nefavorabile – criza constituţională [19, p. 283; 8, p. 7-8].
Desigur, la o primă vedere pare a fi dificilă calificarea faptelor comise de Preşedinte ca fiind delicte constituţionale, mai ales că şi doctrina noastră juridică lasă mult de dorit în acest sens, teoria răspunderii constituţionale fiind puţin dezvoltată în arealul nostru ştiinţific. Cu toate acestea, unii cercetători susţin că neîndeplinirea obligaţiilor constituţionale sau abuzul de drepturile constituţionale, într-un şir de cazuri poate fi elucidat doar prin înţelegerea sistemică a normelor şi principiilor constituţionale [8, p. 8]. Alţi doctrinari [22, p. 32] însă (pe care îi susţinem), sunt de părerea că ar fi oportun totuşi ca legiuitorul să precizeze concret cercul faptelor calificate ca încălcări ale Constituţiei ce pot fi comise de şeful statului, pentru ca astfel să fie consolidat statutul juridic al funcţiei de Preşedinte al Republicii şi a se evita arbitrariul în cazul atragerii la răspundere a acestuia.
În continuare, considerăm necesar a sublinia că una din trăsăturile importante ale răspunderii constituţionale a şefului de stat constă în faptul că aplicarea acesteia nu exonerează subiectul de o altă formă de răspundere juridică [23, p. 200]. Este relevantă în acest sens, răspunderea penală care, potrivit Constituţiei, poate surveni pentru comiterea unei infracţiuni, adică pentru încălcarea legii penale.
La acest capitol, în literatura de specialitate au fost expuse diferite opinii. Interesantă însă este viziunea cercetătoarei L.V. Zabrovskaia, care susţine că în cazul dat e semnificativ jurămîntul depus la investirea în funcţia de Preşedinte, potrivit căruia, Preşedintele este obligat să respecte Constituţia, să protejeze suveranitatea şi independenţa, securitatea şi integritatea statului, cu credinţă să servească poporul. Prin urmare, comiterea unei infracţiuni este o gravă încălcare a jurămîntului respectiv şi, deci, poate genera răspunderea constituţională [34, p. 32-33].
În viziunea noastră, în cazul dat ar fi acceptabilă şi o altă explicaţie. În concret, trebuie recunoscut faptul că răspunderea penală a şefului de stat este una posterioară celei constituţionale. După cum se ştie, şeful statului nu poate fi atras la răspundere penală aflîndu-se sub protecţia imunităţii. Doar în condiţiile în care Parlamentul decide punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru infracţiunile comise (ceea ce presupune în esenţă ridicarea imunităţii acestuia – sancţiune constituţională), poate fi dedus instanţei judecătoreşti (Curţii Supreme de Justiţie) [21, p. 80].
În doctrina românească se menţionează în acest sens că angajarea răspunderii penale nu este împiedicată de imunitatea pe care o are Preşedintele potrivit Constituţiei, deoarece aceasta din urmă vizează strict opiniile politice exprimate de şeful statului în exerciţiul mandatului şi în legătură cu acesta şi nu îndeplinirea unor obligaţii impuse de lege [20, p. 210]. Cu toate acestea însă, trebuie să recunoaştem că atragerea la răspundere penală a şefului de stat fără a i se ridica imunitatea de către Parlament este imposibilă [22, p. 32].
Aşadar, după cum se poate observa, în cazul comiterii unei infracţiuni, şeful statului este pasibil de două forme de răspundere juridică: prima – răspunderea constituţională materializată prin procedura ridicării imunităţii şi a doua – răspunderea penală prin condamnarea de către Curtea Supremă de Justiţie.
Instanţa răspunderii constituţionale. Atît Constituţia Republicii Moldova, cît şi alte legi organice în vigoare stabilesc în calitate de subiecte competente de atragerea şefului de stat la răspundere constituţională două autorităţi: Parlamentul Republicii Moldova şi Curtea Constituţională (Curtea Supremă de Justiţie fiind competentă doar în materie de răspundere penală). Mai nou, după cum am enunţat chiar la începutul studiului, un alt subiect competent în materie este poporul (care este astfel chemat să se expună asupra demiterii şefului de stat prin intermediul referendumului). În mod corespunzător, în literatura de specialitate se precizează că în acest caz suntem în prezenţa unei instanţe complexe [19, p. 283].
Pentru a înţelege mecanismul de realizare a demiterii de către aceste instanţe, vom face trimitere la exemplul României, unde instanţa răspunderii constituţionale a şefului de stat este constituită de asemenea din Parlament, Curtea Constituţională şi poporul României. Suportul constituţional al răspunderii Preşedintelui României îl constituie art. 95 alin. (1) din Constituţia României [6], potrivit căruia, „în cazul săvîrşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, şeful statului poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor, după consultarea Curţii Constituţionale”.
Propunerea de suspendare poate fi iniţiată, potrivit art. 95 alin. (2) din Constituţie, de cel puţin 1/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntîrziat, la cunoştinţa Preşedintelui, care are dreptul de a da explicaţii cu privire la faptele care i se impută. Ulterior, propunerea de suspendare este înaintată Curţii Constituţionale, în vederea emiterii de către aceasta a avizului consultativ. Dacă propunerea este aprobată, hotărîrea se trimite şi Guvernului, în vederea iniţierii proiectului de lege privind organizarea şi desfăşurarea referendumului pentru demiterea Preşedintelui [12, p. 472; 7, p. 478].
Dacă în urma referendumului organizat în temeiul art. 95 alin. (3) din Constituţie Preşedintele este demis, se instituie vacanţa funcţiei, urmînd ca, în termen de trei luni de la destituire, Guvernul să organizeze alegeri pentru un nou Preşedinte. În acest context, în literatura de specialitate se vede a fi problematic cazul în care electoratul nu este de acord cu demiterea Preşedintelui, acest aspect fiind evaluat ca o lacună de reglementare constituţională [12, p. 474], deoarece nu sînt clare consecinţele acestui dezacord.
Practica [] însă a demonstrat că în funcţie de rezultatul referendumului, Preşedintele României fie îşi reia exerciţiul drepturilor şi al obligaţiilor constituţionale (dacă referendumul a fost respins), fie este demis (dacă electoratul a decis demiterea din funcţie a Preşedintelui României) [16, p. 100-101].
În ceea ce priveşte situaţia din Republica Moldova, ţinînd cont de intervenţia Curţii Constituţionale expusă mai sus, considerăm că ar fi necesară o reglementare expresă şi clară a procedurii de demitere a şefului de stat, pornind de la suspendarea din funcţie şi finalizînd cu validarea rezultatelor referendumului de către Curtea Constituţională. Cert rămîne însă faptul că atît această procedură cît şi cea „reglementată actualmente de Constituţie” (scoasă din fondul activ al dreptului naţional, după cum s-a expus însăşi instanţa constituţională) desemnează o procedură de atragere a şefului de stat la răspundere constituţională.
Procedura demiterii. Făcînd excepţie de aceste momente, în continuare, atragem atenţia că pînă în prezent, în sistemul nostru constituţional nu a fost declanșată nicio procedură de demitere a şefului de stat, ca urmare, aceasta n-a fost reglementată mai detaliat prin lege. Astfel, Regulamentul Parlamentului [15] nu reglementează în niciun mod procedura demiterii Președintelui din funcţie, care ar trebui să fie o procedură specială. Din aceste considerente, specialiştii în materie [5, p. 326-328] au conturat la nivel de doctrină un model teoretic al unei astfel de proceduri, pe care îl vom reproduce în cele ce urmează.
Astfel, iniţiativa de demitere a Preşedintelui Republicii Moldova urmează a fi exprimată sub formă de demers, semnat de minimum 34 de deputaţi, adresat Parlamentului, copia fiind depusă imediat la Aparatul Președintelui. Depunerea copiei demersului la Președinţie este prevăzută de alin. (2) art. 89 din Constituţie, care obligă deputaţii sau Parlamentul să aducă neîntîrziat la cunoștinţa Președintelui propunerea de demitere.
Ulterior, demersul de demitere, împreună cu actul ce confirmă depunerea copiei lui la Președinţie, se prezintă Biroului Permanent al Parlamentului, care, într-un termen rezonabil, fixează data examinării în ședinţa Parlamentului a demersului pentru formarea unei comisii de anchetă. După ce își termină lucrările, la care poate fi invitat și audiat Președintele Republicii Moldova, comisia de anchetă prezintă un raport la ședinţa în plen a Parlamentului. În cadrul ședinţei, după audierea autorilor iniţiativei de demitere și a Președintelui, referitor la faptele imputate acestuia, Parlamentul adoptă o hotărîre, prin care solicită Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra circumstanţelor ce justifică demiterea Președintelui (conform lit. c) alin. (2) art. 38 din Codul jurisdicţiei constituţionale [3]).
Curtea Constituţională examinează sesizarea în termene rezonabile, fiind obligatorie citarea Președintelui Republicii la ședinţa Curţii pentru a da explicaţii în legătură cu acuzaţiile aduse. În rezultatul audierii, Curtea Constituţională, conform lit. f) alin. (1) art. 135 din Constituţie, se expune printr-un aviz, care pentru Parlament are un caracter consultativ.
În situaţia în care, prin aviz, Curtea constată că există circumstanţe ce permit demiterea Președintelui, iniţiatorii depun avizul împreună cu demersul la Biroul Permanent al Parlamentului, care fixează data examinării demersului. Numai în cadrul acestei ședinţe, Parlamentul, cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleși, poate demite Președintele.
Examinarea repetată în ședinţa Parlamentului a demersului cu privire la demiterea Președintelui se explică prin faptul că organul de jurisdicţie constituţională examinează numai circumstanţele ce justifică demiterea Președintelui, și nu procedura demiterii acestuia de către Parlament. De asemenea, faptul că Președintele este demis cu o majoritate de 2/3 din numărul deputaţilor aleși nu permite ca în această problemă ultimul cuvînt să aparţină Curţii Constituţionale. Mai mult, însăşi Curtea Constituţională a precizat în jurisprudenţa sa că „atît aprecierea faptei grave de încălcare a prevederilor Constituţiei, cît și posibilitatea de a suspenda din funcţie Președintele Republicii Moldova ţin, în exclusivitate, de competenţa Parlamentului” [10].
În acest sens, cercetătorii sunt de părere că și actul de demitere, ca unul cu impact deosebit pentru societate, ar fi rezonabil să fie controlat în ultimă instanţă de Curtea Constituţională, dar numai în aspectul respectării de către Parlament a procedurii de demitere [5, p. 327].
În fine, din sensul lit. f) alin. (1) art. 135 din Constituţie rezultă că iniţiatorii procedurii de demitere a Președintelui nu pot depune demersul la Biroul Permanent al Parlamentului în cazul adoptării de către Curtea Constituţională a unui aviz, prin care se constată că circumstanţele examinate nu justifică demiterea Președintelui [5, p. 328]. Respectiv, doar în acest caz presupunem că ultimul cuvînt în cadrul acestei proceduri îi revine Curţii Constituţionale [23, p. 208].
Desigur, în condiţiile noilor realităţi constituţionale, acest model teoretic a procedurii de demitere a Şefului de stat, poate fi considerat caduc. Cu toate acestea, din perspectiva particularităţilor noului mecanism de demitere (care în viziunea noastră, urmează neapărat a fi consacrat expres la nivel constituţional), se poate susţine actualitatea şi importanţa acestuia mai ales pentru conturarea cadrului legal necesar în domeniu. Realizarea acestui obiectiv, în viziunea noastră, ar contribui la recunoaşterea oficială şi consolidarea normativă a instituţiei răspunderii constituţionale a şefului de stat în Republica Moldova.
¹) În istoria contemporană a României, au existat două situaţii în care s-a iniţiat procedura de suspendare a Preşedintelui. Prima l-a vizat de Preşedintele Ion Iliescu în cursul exercitării mandatului din perioada 1992- 1996, situaţie în care Parlamentul nu a aprobat suspendarea, iar cea de-a două situaţie l-a avut în vedere pe Preşedintele Traian Băsescu, în mandatul din perioada 2004-2009.
Bibliografie
1. Apostol Tofan D. Drept administrativ. Vol. I. Bucureşti: All Beck, 2003.
2. Baltag D. Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice. Teză de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2008.
3. Codul jurisdicţiei constituţionale, Nr. 502 din 16.06.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 53-54 din 28.09.1995.
4. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, în vigoare din 27.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr. 1 (cu modificări şi completări pînă la 20 septembrie 2006).
5. Constituţia Republicii Moldova: Comentariu. Chişinău: Arc, 2012.
6. Constituţia României din 21 noiembrie 1991 (revizuită). În: Monitorul Oficial al României, 21.11.1991, nr. 233. Republicată în Monitorul Oficial al României, 3110.2003, nr. 767.
7. Costachi Gh., Hlipcă P. Organizarea şi funcţionarea puterii în statul de drept. Monografie. Chişinău: Institutul de Istorie, Stat şi Drept, 2010 (Tipografia Universităţii „Transilvania” din Braşov).
8. Costachi Gh., Muruianu I. Delictul constituţional ca temei al răspunderii constituţionale. În: Jurnalul Juridic Naţional: teorie şi practică, 2014, nr. 4.
9. Curpăn V.S. Tratat de drept constituţional român. Vol. II. Bacău: Rovimed Publishers, 2011.
10. Decizia Curţii Constituţionale a Republicii Moldova nr. 27b din 23.06.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 66-68/29 din 16.07.1998.
11. Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Legii nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova (modul de alegere a Preşedintelui) (Sesizarea nr. 48b/2015). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 59-67 din 18.03.2016.
12. Ionescu C. Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a 2-a, revăzută. Bucureşti: Editura ALL BECK, 2004.
13. Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. I. Bucureşti: All Beck, 2001.
14. Legea cu privire la conflictul de interese, nr. 16 din 15.02.2008. În: Monitorul Oficial Nr. 94-96 din 30.05.2008.
15. Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului, nr. 797-XIII din 02.04.1996. Republicat în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.50/237 din 07.04.2007.
16. Levai M.C., Tomescu C. Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu Parlamentul – aspecte teoretice şi practice. În: Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative 1(30)/2012.
17. Muraru I. Tănăsescu E.S. Constituţia României: comentariu pe articole. Bucureşti: C.H. Beck, 2008.
18. Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a X-a. Bucureşti: Lumina Lex, 2002.
19. Muruianu I. Reflecţii asupra răspunderii constituţionale a Guvernului şi a Preşedintelui Republicii Moldova. În: Teoria şi practica administrării publice, materialele conferinţei ştiinţifico-practice cu participare internaţională din 20-21 mai 2013. Chişinău: 2013.
20. Pupăzan C. G. Consideraţii cu privire la protecția mandatului Preşedintelui României. În: Analele stiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, Tomul LIX, Stiinţe Juridice, 2013.
21. Railean P. Esenţa şi importanţa activităţii jurisdicţionale în asigurarea legalităţii în statul de drept. Teză de doctor în drept. Specialitatea: 552.01 – Drept public (drept constituţional). Chişinău, 2014.
22. Slipenski B. Reflecţii asupra instituţiei răspunderii şefului de stat. În: Legea şi Viaţa, 2015, nr. 5.
23. Tataru Gh. Răspunderea constituţională a şefului de stat: argumente şi particularităţi. În: Rolul instituţiilor democratice în protecţia drepturilor omului, Materialele mesei rotunde din 11 decembrie 2015. Chişinău: AAP, 2016.
24. Tataru Gh. Răspunderea politică a şefului de stat. În: Teoria şi practica administrării publice, Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale din 20 mai 2016. Chişinău: AAP, 2016.
25. Vrabie G. Organizarea politico-etatică a României. Drept constituţional şi instituţii politice. vol. II. Ed. a III-a. Iaşi: Cugetarea, 1999.
26. Zaporojan V. Demiterea Preşedintelui Republicii Moldova – variantă a „impeachment-ului” clasic. [resurs electronic]: http://constitutia.md/demiterea-presedintelui-republicii-moldova-varianta-a-impeachment-ului-clasic/. (accesat la 23.01.2017).
27. Алебастрова И.И. Проблемы формирования теоретической конструкции института конституционно-правовой ответственности. În: Конституционно-правовая ответственность: проблемы России, опыт зарубежных стран. Под ред. проф. С. А. Авакьяна. Москва, 2001.
28. Виноградов В. А. Конституционная ответственность: вопросы теории и правовое регулирование. Москва, 2000.
29. Виноградов В.А. Конституционно-правовая ответственность: системное исследование. Диссертация на соискание ученной степени доктора юрид. наук: 12.00.02. Москва, 2005.
30. Виноградов В.А. Состав конституционного деликта. În: Законодательство, 2003, nr. 10.
31. Виноградов В. А. Проблемы охраны (защиты) Конституции Российской Федерации и конституционно-правовая ответственность. B: Конституционное и муниципальное право № 1/2003.
32. Денчук Е. Конституционный строй Республики Молдова и Украины (сравнительно-правовой анализ). Кишинэу: И.П.Ф. Центр. Тип., 2005.
33. Забровская Л.В. Конституционно-правовая ответственность в ретроспективном формате. B: Закон и Право, 2003, nr. 3.
34. Забровская Л.В. Конституционно-правовые деликты. Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 2003.
35. Карасев А.Т., Мамаева Я.Ю. Особенности реализации процедуры отрешения президента РФ от занимаемой должности. B: Вопросы управления, №2(27) апрель 2014 г.
36. Колосова Н. М. Конституционная ответственность – самостоятельный вид юридической ответственности. B: Государство и Право № 2/1997.
37. Колосова Н.М. Теория конституционной ответственности: природа, особенности, структура. Диссертация на соискание ученной степени доктора юридических наук. Москва, 2006.
38. Кравец И. А. Российский конституционализм: проблемы становления, развития и осуществления. Санкт-Петербург: Издательство Р. Асланова «Юридический центр Пресс», 2004.
39. Лучин В.О. Конституционные деликты. B: Государство и Право, 2000, nr. 1.
40. Лучин В.О. Конституция Российской Федерации. Проблемы реализации. Москва: Юнити-Дана, 2002.
41. Тодыка Ю.Н., Тодыка О.Ю. Конституционное право Украины. Харьков: Издательский дом «Райдер», 2003.
42. Тодыка Ю.Н. Конституция Украины: проблемы теории и практики. Харьков: «Факт», 2000.
43. Токаренко В.А. Юридическая ответственность (вопросы теории). Кишинев: Типография Сириус, 2002.
44. Шон Д. Т. Конституционная ответственность.B: Государство и Право № 7/1995.