Micu Victor — Preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii, doctorand, Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei
Articolul cuprinde o analiză profundă a mandatului parlamentar cu scopul de a-i releva tipologia, trăsăturile şi particularităţile. O atenţie specială se atrage distincţiei dintre mandatul din dreptul public şi mandatul din dreptul privat. De asemenea, mandatul parlamentar este analizat în ipostaza sa de funcţie de demnitate publică.
Статья посвящена глубокому анализу депутатского мандата с целью выявления его типологии, черты и особенности. Особый акцент сделан на различии между мандатом в публичном праве и мандата в частном праве. Кроме того, депутатский мандат анализируется как ответственная государственная должность.
Article includes a deep analysis of the parliamentary mandate with the aim to reveal his typology, features and peculiarities. Special emphasis is put on the distinction between mandate in the public law and the mandate in the private law. Also, the parliamentary mandate is analyzed as public dignity.
După cum am stabilit cu ocazia unor alte demersuri ştiinţifice, titlul în baza căruia naţiunea încredinţează reprezentanţilor săi puterea de a guverna şi de a decide din numele său poartă denumirea de mandat [25, p. 238; 37, p. 20] (în cazul nostru – mandat parlamentar). Din punct de vedere politic şi juridic, această categorie prezintă o importanţă deosebită, inclusiv sub aspectul problematicii investigate – răspunderea Parlamentului, ceea ce ne-a determinat la o analiză profundă a acesteia pentru a-i releva tipologia, trăsăturile şi particularităţile.
Concept
Termenul mandat derivă din limba latină, în care mandatum are semnificaţia de „ceea ce este încredinţat, indicat, ordonat” [22, p. 229].
În doctrină, prin noţiunea de „mandat” se subînţelege:
- o împuternicire dată unei persoane de către alta (sau o colectivitate [40, p. 330]) pentru a-i reprezenta sau apăra interesele [3, p. 194; 2, p. 182];
- împuternicire dată de cetăţeni unei persoane, aleasă de ei pentru a vorbi şi a acţiona în numele lor [11, p. 375].
Conceptul în cauză este frecvent utilizat atît în dreptul constituţional (inclusiv parlamentar), cît şi în dreptul civil, el exprimînd categorii juridice fondate pe elemente comune, de tradiţie, şi anume de împuternicire, procură, reprezentare [18, p. 662].
Înainte de a trasa o paralelă între folosirea noţiunii date în dreptul public şi cel privat, ţinem să atragem atenţia la faptul că Constituţia Republicii Moldova [15] utilizează în textul său asemenea expresii precum: mandatul de deputat (art. 62), mandatul Parlamentului (art. 63, 64), mandatul reprezentativ, mandatul imperativ (art. 68). Deci, după cum se poate observa, termenul mandat este folosit atît în legătură cu parlamentarul, cît şi în legătură cu Parlamentul (sau Camerele acestuia, bunăoară cum este prevăzut în Constituţia României [17]).
În context, cercetătorii precizează că mandatul Parlamentului şi mandatul deputatului (şi al senatorului după caz), se implică unul pe celălalt, se realizează unul prin celălalt. Aceasta rezultă din faptul că, deşi se exercită individual, ca expresie a voinţei generale, mandatul parlamentarilor se realizează la nivelul adunării din care parlamentarul face parte. Nici nu ar putea fi altfel, întrucît parlamentarii exprimînd, prin exercitarea mandatului lor, voinţa generală, ar însemna că dacă sunt în minoritate să nu o mai poată exprima. Dar, întrucît voinţa generală se realizează la nivelul Parlamentului, acesta, în ansamblul său, are un mandat ce rezultă din modul de exercitare şi realizare a mandatului fiecărui parlamentar, aşa cum voinţa naţională, ca expresie a suveranităţii, rezultă din voinţa majoritară a poporului [18, p. 664].
Dincolo de această particularitate importantă, se impune în atenţie şi faptul că deşi este menţionat în cîteva articole din Constituţie, mandatul parlamentar nu este definit de aceasta (nici de alte acte legislative relevante în domeniu, precum Regulamentul Parlamentului [35] sau Legea cu privire la statutul deputatului în Parlament [34]), aşa cum este definit, de exemplu, mandatul în dreptul civil. Respectiv, misiunea în acest sens revine pe bună dreptate doctrinei dreptului constituţional [3, p. 195].
Evident, în esenţă, mandatul parlamentar este şi el o împuternicire de a reprezenta. Specificul acestuia constă însă în faptul că el nu intervine în sfera raporturilor juridice civile (private), ci semnifică o împuternicire cu care titularul său este învestit prin alegeri, al cărei conţinut este predeterminat de lege [23, p. 230]. Evident, diferenţele în acest sens sunt cu mult mai multe.
Mandatul în dreptul public și mandatul în dreptul privat. În dreptul privat se admite, că o persoană o reprezintă pe alta dacă acţionează în locul şi pe seama sa, cele două părţi fiind reprezentantul şi reprezentatul [9, p. 216]. În concret, în dreptul civil reprezentarea este definită ca un procedeu de tehnică-juridică prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii în numele şi din contul unei alte persoane, numită reprezentat, avînd drept consecinţă producerea directă în persoana reprezentatului a efectului actelor juridice [7, p. 211].
Reprezentarea poate rezulta fie din voinţa reprezentatului care acordă un mandat reprezentantului (este vorba de contractul de mandat, prin care, potrivit art. 1030 din Codul civil al Republicii Moldova [12]: mandantul, împuterniceşte cealaltă parte – mandatarul, de a o prezenta la încheierea de acte juridice, iar aceasta, prin acceptarea mandatului, se obligă să acţioneze în numele şi pe contul mandantului), fie din lege, cum este, de exemplu, cazul reprezentării minorilor, fie din hotărîre judecătorească.
Evident, reprezentarea din dreptul public se deosebeşte net faţă de cea din dreptul privat. O primă deosebire o reprezintă părţile raportului de reprezentare. În dreptul privat, raportul de reprezentare se naşte între două persoane, fie ele fizice, fie juridice. În dreptul public, raportul de reprezentare se stabileşte între naţiune prin intermediul corpului electoral (parte a acestuia care participă la scrutin – e.n.) şi membrii adunării reprezentative. În dreptul privat nu există reprezentare decât dacă reprezentatul are o voinţă căreia reprezentantul trebuie să i se conformeze şi căreia trebuie să îi dea socoteală. Or, în dreptul public, pe de o parte, reprezentantul, cel care exercită suveranitatea, autoritatea legislativă nu este o persoană întrucît se compune din indivizi care se schimbă la intervale mai mult sau mai puţin regulate.
Pe de altă parte, reprezentatul, suveranul – poporul nu este o persoană, el nu are o altă voinţă decît cea exprimată de reprezentanţi. Astfel, s-ar putea afirma că reprezentatul, poporul sau naţiunea există numai din momentul în care o voinţă este exprimată în numele său adică din momentul în care el este reprezentat [30, p. 185; 41, p. 76]. În consecinţă, mandatul din dreptul public este colectiv; atunci cînd reprezentanţii sunt desemnaţi prin alegeri, mandatul de care ei beneficiază nu este individual, ci este un mandat dat de naţiune, ca fiinţă colectivă, ansamblului în totalitatea sa. În ceea ce priveşte dreptul privat, mandatul în raporturile civile poate fi atît colectiv, cît şi privat.
Un alt criteriu de distincţie în context serveşte izvorul reprezentării. În dreptul privat acesta, după cum am precizat supra, poate fi contractul dintre părţi (numit de lege – contract de mandat), legea sau hotărîrea judecătorească. În schimb, dreptul constituţional nu operează cu categoria juridică de contract, reprezentarea luînd naştere ca urmare a alegerilor, parlamentare sau prezidenţiale ori, în cazuri speciale, ca urmare a desemnării (de exemplu, reprezentarea minorităţilor naţionale în România [41, p. 77]).
Constituţionaliştii accentuează în acest sens că mandatul parlamentar nu rezultă dintr-un contract, ci politiceşte reprezintă „o convenţie între alegători şi cei care aspiră la dobândirea mandatului, având la bază o platformă electorală” [23, p. 230]. Deci, fiind determinat de interesele poporului pe care îl reprezintă, mandatul nu este un contract, iar alegătorii, prin faptul alegerii, nu stabilesc Parlamentului drepturi şi obligaţii [14, p. 61].
Altfel spus, mandatul parlamentar nu presupune nici o relaţie subiectivă între alegător şi ales, între care nu există nici raport de subordonare, nici acord de voinţă [33, p. 6-15; 42, p. 85; 18, p. 664]. Alegerea este un act colectiv în care voinţele orientate în acelaşi sens se unesc în vederea producerii unui efect de drept. Totodată, în calitatea sa de act juridic — condiţie, alegerea declanşează aplicarea unui statut prestabilit [41, p. 77] sau, în alţi termeni, alegerea este o nominalizare comparabilă cu cea a unui funcţionar, Constituţia fiind cea care determină statutul membrului Parlamentului [18, p. 664].
Deci, reprezentarea în dreptul public, şi în speţă mandatul de drept public se deosebeşte de mandatul din dreptul privat şi în ceea ce priveşte conţinutul. În dreptul privat drepturile şi obligaţiile sunt stabilite de către părţi, în dreptul public – de Constituţie, legile electorale sau regulamentele parlamentare.
Spre deosebire de reprezentarea din dreptul privat, care poate fi expresă sau tacită, reprezentarea în dreptul public este întotdeauna expresă, alegătorii votînd pentru o listă sau pentru un candidat, în funcţie de tipul scrutinului folosit, de listă sau uninominal [18, p. 663]. De aici poate fi dedus şi un alt moment important: mandatarul din dreptul civil îl reprezintă pe cel de la care a primit însărcinarea, deputaţii (şi senatorii) însă, deşi au fost desemnaţi de către alegătorii dintr-o circumscripţie electorală, prin actul alegerii reprezintă poporul şi sunt în slujba acestuia, mandatul parlamentar fiind astfel unul reprezentativ.
În acelaşi timp, dacă potrivit dispoziţiilor Codului civil, mandatarul poate fi substituit printr-o altă persoană, deputaţii (şi senatorii) nu pot fi înlocuiţi, mandatul primit din partea poporului fiind acordat intuitu personae. În esenţă, mandatul de drept public este dat unei anumite persoane, din cauza încrederii pe care aceasta o inspiră în corpul electoral, dreptul public fiind dominat de principiul delegata potestas non delegatur [1, p. 204; 41, p. 79].
Sub aspectul dat, precizăm că Parlamentul reprezintă însuşi poporul, iar parlamentarii sunt delegaţii săi, care nu pot delega, în niciun caz prerogativele lor unor funcţionari ai statului [2, p. 178].
În ceea ce priveşte crearea obligaţiilor, în dreptul privat, reprezentantul, prin actul juridic încheiat, îl obligă doar pe reprezentat, actul neavînd efecte în ceea ce îl priveşte, el lucrează doar pe seama reprezentatului. În dreptul public, în schimb, reprezentanţii, mandatarii naţiunii/poporului se obligă, prin actele normative pe care le adoptă, şi pe ei înşişi. Deci, ei obligă întreaga colectivitate din care fac parte şi ei înşişi [21, p. 96].
Dacă în dreptul privat reprezentantul încheie, în numele şi pe seama reprezentatului un act juridic, în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, acesta din urmă poate ratifica actul juridic, înlăturînd ineficacitatea actului încheiat de reprezentant. În dreptul public, alegătorii nu au posibilitatea de a ratifica actele îndeplinite de aleşi, dacă aceştia şi-au depăşit mandatul primit, întregul mandat fiind evaluat cu prilejul următoarelor alegeri sau depăşirea limitelor mandatului este sancţionată cu invalidarea actului normativ emis, de către justiţia constituţională [41, p. 78].
Totodată merită atenţie şi deosebirile privind încetarea mandatului. Dacă încetarea mandatului civil se produce prin revocarea de către mandant a împuternicirii date mandatarului, renunţarea mandatarului la mandat sau moartea acestuia, încetarea mandatului parlamentar nu se poate realiza prin revocare, fiind unul reprezentativ, el cunoscînd alte moduri specifice, cum ar fi demisia [18, p. 663], pierderea drepturilor electorale sau existenţa unui caz de incompatibilitate, iar în cazul mandatului Parlamentului în ansamblu acesta poate înceta la expirarea termenului sau prin dizolvare [41, p. 80].
O ultimă distincţie ce merită a fi relevată în context priveşte faptul că mandatul în dreptul civil este unul imperativ, dat fiind că acesta ordonează o acţiune, pe care mandatarul este obligat să o îndeplinească, să raporteze îndeplinirea ei fără să depăşească limitele împuternicirilor date, sub riscul că mandantul poate oricând să întrerupă mandatul, cu toate consecinţele respective [4, p. 31]. Deci, caracterul imperativ al mandatului din dreptul civil desemnează o situaţie în care mandatarul (cel care deţine mandatul) este strict legat de porunca primită de la mandant, pe care n-o poate modifica, fiind obligat să o îndeplinească întocmai. În caz contrar, el poartă răspundere juridică, având obligaţia de a prezenta mandantului o dare de seamă, iar ultimul, în funcţie de rezultatele misiunii îndeplinite, poate prelungi termenul mandatului sau îl poate retrage [2, p. 182].
În lumina acestor particularităţi ale mandatului din dreptul privat, precizăm că, în vederea explicării raportului dintre naţiune şi aleşii ei, iniţial, s-a avut în vedere teoria reprezentării din dreptul civil, reflectată în dreptul public în instituţia mandatului imperativ, care, datorită neajunsurilor a fost ulterior înlocuită cu teoria mandatului reprezentativ [41, p. 62]. Ţinînd cont de aceste momente, în cele ce urmează ne propunem să elucidăm esenţa şi particularităţile celor două tipuri de mandat, pentru ca într-un final să stabilim şi să argumentăm caracterul mandatului parlamentar actual, reglementat de Legea fundamentală.
Tipologia mandatului parlamentar
Dincolo de cele menţionate supra, se impune în atenţie ideea că mandatul parlamentar prezintă importante trăsături specifice, care diferenţiază prestaţia parlamentarilor de aceea a altor persoane care efectuează activităţi în serviciul general. O semificaţie deosebitî în context prezintă faptul că mandatul parlamentar, ca un mandat de drept public, mai precis de drept constituţional, poate fi, fie un mandat imperativ, fie unul reprezentativ [41, p. 64] (distincţia dintre acestea urmînd a fi conturată în cele ce urmează).
Teoria mandatului imperativ [13, p. 155; 27, p. 255] îşi găseşte sorgintea în concepţia cu privire la suveranitatea populară, în virtutea căreia alegătorii dintr-o anumită circumscripţie electorală încredinţează un mandat unor persoane chemate să-i reprezinte şi care urmează să se conformeze întrutotul voinţei alegătorilor. În cazul în care parlamentarii nu-şi îndeplinesc mandatul, în mod culpabil, pot fi revocaţi de către alegători. Astfel, raţiunea mandatului imperativ constă în faptul că parlamentarii exercită o funcţie socială, pun în aplicare voinţa generală a poporului şi sunt responsabili pentru respectarea acesteia [32, p. 24].
Din perspectiva teoriei în cauză, aleşii, care trebuie să exprime voinţa electorilor, sunt ţinuţi a se supune ordinelor imperative ale acestora, transformîndu-se astfel în prepuşi, adică în funcţionari supuşi ordinelor celor în numele cărora acţionează. Aleşii sunt astfel ţinuţi a respecta în mod riguros programul pentru promovarea și apărarea căruia au fost desemnaţi: ei elaborează sau modifică programul pe care îl propun electorilor conform voinţei acestora. Deci, alesul trebuie întotdeauna să acţioneze prin opiniile şi voturile sale în cadrul adunării, conform dorinţei comitenţilor săi [41, p. 114]. Altfel spus, potrivit teoriei mandatului imperativ, în temeiul împuternicirii parlamentarul acţionează numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de către alegătorii săi, el neputînd acţiona nici împotrivă, nici în afara sau lipsa acestora [38, p. 291-292].
Dacă el ignoră sau epuizează instrucţiunile imperative primite, trebuie să revină în faţa alegătorilor pentru a solicita altele noi. În consecinţă, alegătorii din circumscripţia electorală pot retrage împuternicirile fără nici o motivare. Deci, alesul este revocabil, electorii putînd să-l demită din funcţie, prin intermediul procedurii revocării, la iniţiativa unui anumit număr de cetăţeni [41, p. 114].
Cu alţi termeni, în temeiul mandatului imperativ, mandatul parlamentar poate fi revocat. Revocarea este indisolubil legată de mandatul imperativ întrucît presupune, în mod necesar, culpa reprezentantului în exercitarea mandatului său [38, p. 291-292], culpă ce practic reflectă nerealizarea instrucţiunilor primite din partea electorilor.
În acelaşi timp, se impune în atenţie momentul că mandatul imperativ presupune că alesul este reprezentantul numai al electorilor din circumscripţia electorală şi nu a întregii naţiuni, plata acestuia făcându-se de către electorii care l-au ales [41, p. 114] şi revocarea la fel.
Așadar, din teoria mandatului imperativ rezultă mai multe consecinţe [24, p. 106-108]:
- mandatarul, de regulă, parlamentar nu exprimă propria voinţă, ci voinţa celor care l-au mandatat (corpul electoral dintr-o anumită circumscripţie);
- conduita lui în adunarea reprezentativă nu poate fi alta decît cea prescrisă expres de către mandanţi;
- parlamentarul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului cum îşi îndeplineşte mandatul;
- mandatul acesta poate fi revocat, în sensul că fie alegătorii care l-au ales îi pot revoca madatul, fie poporul, pe calea unui referendum poate modifica sau anula orice decizie a adunării reprezentative dacă aceasta nu corespunde voinţei sale.
Într-o altă opinie, mandatul imperativ (care stă la bază „teoria suveranităţii poporului”) posedă următoarele trăsături [4, p. 38]: - alegătorii ar trebui să dicteze soluţii pe care parlamentarii să le voteze, iar în cazul în care nu le-ar da aceste directive, parlamentarii ar trebui să ţină cont doar de interesele particulare numai ale celor care i-au ales;
- în cazul neexecutării sau al exercitării defectuoase a obligaţiilor mandatului, parlamentarii pot fi revocaţi şi atraşi la răspundere patrimonială;
- alegătorii, ca şi mandanţii, ar trebui să suporte toate cheltuielile cu indemnizaţiile şi alte avantaje ale parlamentarilor mandataţi [8, p. 14];
- în cazul în care mandatul imperativ ar fi în favoarea partidului ce a susţinut candidatura parlamentarului, acesta ar putea avea aceleaşi drepturi, amintite mai sus, asupra parlamentarului. În acest sens, nerealizarea programului politic ar antrena atât răspunderea politică, cât şi materială, excluderea din partid şi revocarea parlamentarului [10, p. 71].
Dincolo de cele enunţate, cercetătorii susţin [24, p. 106-108; 41, p. 115] că teoria mandatului imperativ este iluzorie întrucît, pe de o parte, poate duce la abuzuri grave, în sensul că adunările parlamentare ar fi complet paralizate dacă aleşii ar trebui de fiecare dată să se întoarcă la electori în vederea obţinerii de instrucţiuni pentru fiecare problemă în parte, fiind imposibil de a prevedea modul lor de acţiune pentru fiecare problemă. Pe de altă parte, această teorie poate duce la rezultate total opuse faţă de cele urmărite de partizanii teoriei suveranităţii populare: alesul supus în teorie voinţei circumscripţiei sale electorale este, în realitate, subordonat voinţei unei minorităţi politice din circumscripţia respectivă care vrea să domine viaţa politică. În plus, revocarea mandatului său ar fi realizată la solicitarea aceleiaşi minorităţi politice.
Ţinînd cont de aceste dezavantaje, dar şi de altele, pe fonul respingerii utilităţii mandatului imperativ, s-a dezvoltat teoria mandatului reprezentativ, ca o teorie opusă celei dintîi.
Teoria mandatului reprezentativ [28, p. 613; 26, p. 7-47] îşi are originea în concepţia referitoare la suveranitatea naţională (care dă prioritate reprezentării în raport cu exercitarea directă a suveranităţii de către popor [24, p. 373]), în conformitate cu care întreaga putere emană de la naţiune, mandatul reprezentînd o împuternicire pe care persoanele alese o primesc de la întreaga naţiune şi, în consecinţă, ea se exercită în mod independent faţă de alegători, care nu mai pot da ordine, instrucţiuni şi directive celor aleşi de ei şi nu-i pot revoca.
Deci, potrivit acestei teorii, Parlamentul primeşte un mandat colectiv, dat de către întreaga naţiune adunării reprezentative, fiind astfel autorizat de naţiune să o exprime şi reprezinte [18, p. 665].
De aici pot fi deduse două momente:
- parlamentarul nu este reprezentantul circumscripţiei sale, ci împreună cu colegii săi, este reprezentantul poporului în întregul său [41, p. 116];
- caracterul colectiv al mandatului parlamentar derivă din faptul că calitatea de reprezentant nu este dată parlamentarului, ci Adunării reprezentative [20, p. 115].
În esenţă, obiectul mandatului reprezentativ este de a conferi celor învestiţi dreptul de a vorbi în numele naţiunii, de a lua decizii ce au aceeaşi forţă juridică la fel cum ar emana de la corpul electoral şi care, în consecinţă, nu au nevoie de a fi ratificate popular [41, p. 66].
Pe cale de consecinţă, mandatul acordat nu mai poate fi cenzurat de membrii naţiunii, care neavînd dreptul de decizie finală, trebuie să se supună deciziilor luate de naţiune ca o voinţă superioară şi distinctă de suma individualităţilor [41, p. 62]. Sub acest aspect, se susţine că votul, în cadrul concepţiei suveranităţii naţionale, rezumă şi epuizează misiunea alegătorilor [24, p. 373], iar mandatul reprezentativ constituie o garanţie a capacităţii de lucru a adunărilor parlamentare [27, p. 256].
Pe de altă parte, nu trebuie negat faptul că odată delegată puterea reprezentanţilor, trebuie stabilite limite în care aceştia urmează să acţioneze, fie prin instituirea unor mecanisme de răspundere faţă de cei care i-au desemnat, fie prin controlul reciproc al puterilor [41, p. 62]. Or, existenţa unui mandat reprezentativ nu înseamnă o ruptură între alegători şi aleşii lor, fie şi numai din motive electorale [19, p. 14].
Important este că chiar dacă aleşii trebuie să respecte voinţa celor care i-au ales, totuşi, din momentul alegerii, ei beneficiază de un anumit grad de autonomie faţă de aceştia. Mai mult, „ei nu pot fi revocaţi pe durata mandatului [24, p. 373], or, după cum susţine prof. I. Deleanu, mandatul ar înceta să mai fie reprezentativ dacă un corp politic l-ar putea retrage [22, p. 230]. Deci, parlamentarii sunt iresponsabili juridic faţă de alegători, promisiunile lor electorale fiind lipsite de valoare juridică, iar demisia în alb – lovită de nulitate absolută [41, p. 116].
În aceeaşi ordine de idei, atragem atenţia la faptul că, din momentul alegerii, parlamentarii beneficiază de un anumit grad de autonomie, care se manifestă şi în raporturile cu partidele sau formaţiunile politice pe listele cărora au candidat.
În literatura de specialitate, referitor la raporturile alesului cu partidele politice, s-a pus problema existenţei unei compatibilităţi între disciplina de partid, pe care deputaţii aleşi pe listele sau la propunerea unor formaţiuni politice ar tebui să o respecte şi libertatea exprimării opiniilor lor în exerciţiul mandatului de parlamentar, fără a fi supuşi vreunei influenţe, opinii care să exprime faptul că în exercitarea mandatului ei sunt în serviciul poporului [27, p. 256].
Astfel, s-a argumentat că disciplina de partid dă expresie adeziunii politice la un anumit program de guvernare al unui anumit partid. Calitatea de parlamentar conferă însă o deplină libertate de expresie, pe care acesta o exercită în cadrul orientării sale politice. Apartenenţa la un anumit partid nu-l poate obliga pe parlamentar să adere în mod automat la punctul de vedere al acestuia. El are dreptul să-şi exprime în mod liber opiniile sau voturile politice, să accepte sau nu anumite iniţiative ale guvernului, să propună amendamente, să exercite controlul asupra executivului. Pe cale de consecinţă, partidele care au deputaţi aleşi în parlament nu pot cere demisia sau revocarea acestora pe motiv că au încălcat disciplina de partid sau că în activitatea lor parlamentară nu au respectat directivele încredinţate de către partid [27, p. 256].
Din cele menţionate, se poate conchide că în contextul mandatului reprezentativ, relaţia dintre parlamentar şi alegător este garantată moral, politic, dar nu şi juridic (întrucît nu există subordonare între cel ales şi alegătorii săi [44, p. 31]). Pe plan politic, nerespectarea promisiunilor şi angajamentelor de către parlamentar poate determina excluderea acestuia din partid, iar faţă de electorat, răspunderea se concretizează cu prilejul următoarelor alegeri, prin nealegerea acestuia pentru un nou mandat [41, p. 120].
În prezent, multe constituţii din lume consacră caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, precum şi nulitatea mandatului imperativ [28, p. 44].
Referindu-ne nemijlocit la Constituţia Republicii Moldova, precizăm că potrivit art. 68 alin. (1): „în exerciţiul mandatului, deputaţii sunt în serviciul poporului”. Rezultă deci că „mandatul parlamentar are un conţinut de mare generalitate şi exprimă relaţia Parlamentului cu toată naţiunea, dar nu numai cu o circumscripţie electorală” [42, p. 86] (cu alegătorii majoritari, dat fiind că întreaga ţară este o singură circumscripţie electorală [3, p. 196]).
În acelaşi timp, prin alin. (2) al aceluiaşi articol, Constituţia respinge orice formă de mandat imperativ, ca fiind contrară principiului suveranităţii naţionale şi a principiului deliberării (o dezbatere nu-i posibilă între cei care nu pot admite decît soluţia prestabilită) [18, p. 666]. Deosebirea dintre aceste două mandate rezidă în independenţa alesului faţă de alegător. În acest sens, dispoziţia constituţională în cauză se corelează cu prevederile art. 72 alin. (1) din Constituţie, care consacră iresponsabilitatea aleşilor pentru opiniile lor politice sau pentru voturile exprimate în exercitarea mandatului [36, p. 292-295].
Anume din aceste dispoziţii rezultă că raporturile dintre alegători şi ales nu sunt un contract, că ele sunt lipsite de consecinţele juridice specifice unor asemenea relaţii. În fine, toate aceste momente confirmă natura juridică a mandatului parlamentar, care este unul reprezentativ, implicînd în acelaşi timp şi o serie de particularităţi care îi conturează esenţa de funcţie publică.
Mandatul parlamentar ca funcție publică
După cum s-a constatat în cele de mai sus, mandatul parlamentar rezultă „dintr-o manifestare de voinţă colectivă a unui subiect determinat (corpul electoral) făcută în scopul de a produce un efect de drept constituţional” [22, p. 240]. De aici se susţine pe bună dreptate că mandatul parlamentar este o categorie a dreptului public, deoarece însăşi Constituţia este cea care-i stabileşte conţinutul, îi determină consecinţele şi limitele sale [18, p. 665].
Din aceste considerente, suntem de părerea că mandatul parlamentar nu trebuie redus doar la sensul dat de Dicționarul politic, care explică mandatul parlamentar ca reprezentînd [43, p. 153]: „a) un suport popular pentru un program politic, exprimat prin votul dat în alegeri; b) împuternicire dată unui deputat să exprime doleanţele şi voinţa cetăţenilor ce l-au ales în organele reprezentative ale statului”.
În calitatea sa de categorie a dreptului public, mandatul parlamentar desigur, presupune cu mult mai mult. În literatura de specialitate, în acest sens, pot fi atestate cîteva definiții date mandatului parlamentar:
- „un mijloc intermediar între popor ca deţinător al suveranităţii naţionale şi reprezentanţii acestuia în organul legislativ al statului, rezultând din alegeri, al cărui conţinut este determinat de normele de drept constituţional” [31, p. 305];
- „o împuternicire politico-juridică acordată de către corpul electoral prin alegerea unor reprezentanţi în scopul exercitării suveranităţii naţionale, mandat protejat constituţional, atrăgând răspunderea morală şi politică a deţinătorului mandatului” [5, p. 20];
- o „împuternicire dată de către popor unor persoane în scopul de a-l reprezenta în procesul exercitării puterii de stat, împuternicire care se transformă într-o funcţie sau demnitate publică electivă, nominativă, înzestrată cu anumite competenţe şi garanţii pentru participarea efectivă la libera exercitare a funcţiilor Parlamentului, ca autoritate reprezentativă a poporului” [39, p. 57-58; 16, p. 265];
- „demnitate publică rezultată din alegerea de către electorat în vederea exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale (puterii poporului) şi care conţine împuterniciri stabilite prin Constituţie şi legi” [14, p. 289; 29, p. 304];
- o demnitate publică rezultată din manifestarea de voinţă a corpului electoral în scopul exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale în baza împuternicirilor stabilite prin Constituţie şi legi în spiritul democraţiei şi statului de drept [5, p. 16; 3, p. 195; 18, p. 664];
- „o funcţie publică cu care membrii adunărilor (Camerelor) parlamentare sunt învestiţi prin alegere, funcţie al cărei conţinut este determinat prin Constituţie şi în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând naţiunea, concură la exerciţiul suveranităţii naţionale” [6, p. 23; 44, p. 31].
După cum se poate observa, sub aspect juridic, mandatul parlamentar reprezintă o funcţie publică, întrucît cuprinde împuternicirile date de către electorat, prin actul democratic al alegerilor, după proceduri care să pună în valoare exercitarea puterii poporului prin organele sale reprezentative [18, p. 665]. Desigur, acesta se deosebeşte de o simplă funcţie publică atît prin trăsături speciale, cît şi prin modalităţile de încetare, fiind în esenţa sa o demnitate publică.
În plus, însăşi prevederile Constituţiei exprimă ideea de a se diferenţia totuşi mandatul parlamentar de funcţia publică, pentru că expresia demnitate publică reflectă mai bine dimensiunile politico-juridice, relaţiile şi interrelaţiile mandatului [18, p. 664].
Sub aspect istoric, trebuie reiterat că concepţia mandatului ca funcţie publică rezultă chiar din transformarea reprezentării asigurată de către adunările medievale pe lîngă suveran. Membrii acestor adunări erau deputaţi, altfel spus trimişi de către comunităţile lor pentru a fi purtătorii lor de cuvînt şi a exprima dorinţele lor în schimbul consimţămîntului la subsidiile cerute de către suveran. Puterile lor ţineau de cei care i-au trimis şi nu se puteau angaja decât în limitele mandatului pe care l-au primit; pentru această raţiune, acest mandat era imperativ, ceea ce înseamnă că deputaţii erau legaţi prin instrucţiunile lor de cei care i-au delegat [6, p. 24].
În timp, după cum s-a relatat anterior, sub influenţa teoriei suveranităţii naţionale, mandatul parlamentar a căpătat noi trăsături, diametral opuse, care i-au conferit un caracter reprezentativ pronunţat, dar care nu i-au afectat esenţa de demnitate publică.
Bibliografie
1. Alexianu G. Curs de drept constituţional. Vol. III, fascicula I. Bucureşti: Editura Casei Şcoalelor, 1934.
2. Arseni A. Legitimitatea puterii de stat – fenomen complex şi indispensabil societăţii umane contemporane. Teză de doctor habilitat în drept, specialitatea: 552.01 – Drept public (Drept constituţional). Chişinău, 2014.
3. Arseni A. Legitimitatea puterii de stat – principiu edificator al statului de drept şi democratic contemporan. Argumentare ştiinţifică şi confirmare practică. Monografie. Chişinău: CEP USM, 2014.
4. Arseni A. Suveranitatea naţională – de la construcţie teoretică la realizare practică. Monografie. Chişinău: CEP USM, 2013.
5. Arseni A., Costachi Gh. Mandatul parlamentar – împuternicire politico-juridică întru realizarea suveranităţii naţionale prin reprezentare. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.4(150).
6. Avril P., Gicquel J. Droit parlementaire. Paris: Montchrestien, 1988.
7. Baieş S., Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a IV-a. Chişinău: S.n., 2014 (Î.S. F.E.-P. „Tipografia Centrală”).
8. Barthelemy J., Duez P. Traite de droit constitutionnel. Paris: Dalloz, 1994.
9. Boroi G. Drept civil. Persoanele. Bucureşti: All Beck, 2002.
10. Călinoiu C., Duculescu V. Drept parlamentar. Bucureşti: Lumina Lex, 2006.
11. Cârnaţ T. Drept constituţional. Ed. a II-a (revăzută şi adăugită). Chişinău, 2010.
12. Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.82–86 din 22.06.2002.
13. Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu Fl., Vida I. Constituţia României comentată şi adnotată. Bucureşti: Ed. Monitorul Oficial, 1992.
14. Constantinescu M., Muraru I. Drept parlamentar. Bucureşti: Editura Gramar, 1994.
15. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr.1 (cu modificări şi completări pînă în 14.07.2006).
16. Constituţia Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: ARC (Tipografia „Europress”), 2012.
17. Constituţia României, adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991, intrată în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Republicată în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31 octombrie 2003.
18. Constituţia României: Comentariu pe articole. /Coord. Muraru I., Tănăsescu E.S. Bucureşti: C.H. Beck, 2008.
19. Criste M. Statutul parlamentarilor. În: Legea şi Viaţa, 2005, nr. 4.
20. Dănişor D.C. Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale. Bucureşti: Universul Juridic, 2009.
21. Dănişor D.C. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Bucureşti: C.H. Beck, 2007.
22. Deleanu I. Drept constitutional şi instituţii politice. Tratat. Vol.II. Bucureşti: Europa Nova, 1996.
23. Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. Vol. I. Bucureşti: Europa Nova, 1996.
24. Deleanu I. Instituţii şi proceduri constituţionale. Bucureşti: C.H. Beck, 2006.
25. Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 1998.
26. Drăganu T., Deleanu I. Studii de drept constituţional. Cluj-Napoca: Dacia, 1975.
27. Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Constituţia României comentată şi adnotată. Bucureşti: Lumina Lex, 1997.
28. Favoreu L. Droit constitutionnel. 4e edition. Paris: Dalloz, 2001.
29. Guceac I. Curs elementar de drept constituţional. Vol.II. Chişinău, 2004.
30. Hamon F., Troper M. Droit constitutionnel. 30e edition. Paris: LGDJ, 2007.
31. Iancu Gh. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina LEX, 2007.
32. Ionescu C. Principiul suveranităţii poporului – factor structurant al democraţiei constituţionale. În: Revista de Drept Public, 1996, nr. 1-2.
33. Ionescu C. Rolul reprezentanţei naţionale în sistemul constituţional. În: Dreptul, 1997, nr. 11.
34. Legea despre statutul deputatului în Parlament, nr. 39 din 07.04.1994. Republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 59-61 din 15.04.2005.
35. Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului, nr. 797 din 02.04.1996. Republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 50 din 07.04.2007.
36. Micu V. Imunitatea – garanţie a mandatului parlamentar. În: Teoria şi practica administrării publice, Materialele conferinței științifico-practice internaționale din 20 mai 2016 (Chişinău). Chişinău: 2016.
37. Montesquieu Ch. L. Despre spiritul legilor. Vol. I. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1964.
38. Muraru I., Constantinescu M. Drept parlamentar românesc. Bucureşti: All Beck, 2005.
39. Popa V. Drept parlamentar al Republicii Moldova: monografie. Chişinău: ULIM, 1999.
40. Popa V. Dreptul Public. Chişinău: ULIM, 1998.
41. Popescu R.D. Răspunderea Parlamentului în dreptul constituţional. Bucureşti: C.H. Beck, 2011.
42. Prelot M., Boulouis J. Institutions politiques et droit constitutionnel. 10e edition. Paris: Dalloz, 1987.
43. Tomaş S. Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Şansa, 1996.
44. Zaporojan V., Stratan S. Incidenţa unei hotărâri definitive şi irevocabile de condamnare asupra mandatului parlamentar. În: Revista Naţională de Drept, 2015, nr. 4.