REFLECŢII ASUPRA RĂSPUNDERII CONSTITUŢIONALE A JUDECĂTORILOR - Верховенство права

Cozma Daniela — consilier juridic în cadrul Inspecţiei Judiciare din România

Articolul cuprinde un studiu succint asupra problemei răspunderii constituţionale a judecătorilor. Accentul se pune în special pe delimitarea răspunderii constituţionale de răspunderea disciplinară a judecătorului. În acest sens se invocă şi problema răspunderii membrilor Curţii Constitutionale a Republicii Moldova.

Статья включает в себя краткое исследование вопроса конституционной ответственности судей. Акцент ставится на разграничении конституционной ответственности от дисциплинарной ответственности судьи. В этом смысле рассматривается и вопрос об ответственности членов Конституционного суда Молдовы.

Article includes a brief study on the issue of constitutional responsibility of judges. Emphasis is placed in particular on the delimitation of the constitutional responsibility of judges and its disciplinary responsibility. In this regard, is invoked and the issue of constitutional responsibility of members of the Constitutional Court of Moldova.

În cadrul unui stat de drept, în care rolul central în asigurarea ordinii îi revine Constituţiei ca Lege Fundamentală, răspunderea pentru încălcarea acesteia desigur, capătă valenţe deosebite. În acest sens, doctrina contemporană a fundamentat şi conturat destul de clar o nouă formă de răspundere juridică – răspunderea constituţională, care intervine în cazul încălcării normelor constituţionale. Cu regret, la moment subiectul dat este destul de puţin dezvoltat în literatura de specialitate din România şi Republica Moldova. Pe cale de consecinţă, nici problema răspunderii constituţionale a judecătorilor nu s-a bucurat de atenţia cuvenită din partea doctrinarilor, moment ce ne-a motivat să demarăm un studiu în acest sens.

Înainte de a ne referi nemijlocit la instituţia răspunderii constituţionale a judecătorilor, considerăm important de a reitera unele momente referitoare la însăşi instituţia răspunderii constituţionale.

Astfel, în prezent, practic este general recunoscut că răspunderea constituţională este prevăzută de normele dreptului constituţional şi survine pentru încălcarea acestora [16, p. 18]. Aceasta este o particularitate importantă a răspunderii constituţionale, întrucît dreptul constituţional reprezintă fundamentul ce sistematizează toate ramurile sistemului de drept al statului.

Printre cele mai importante particularităţi ale acestei forme de răspundere, vom preciza următoarele [9, p. 39; 8, p. 47]:

nu are nici caracter material, nici represiv;
dacă cetăţeanul nu este funcţionar public, atunci asupra acestuia ea nu se extinde (cu unele excepţii argumentate în literatura de specialitate rusă [17, p. 28; 12, p. 64; 10, p. 238-239]);
este orientată în principal spre protecţia Constituţiei;
sancţiunile constituţionale trebuie să fie consacrate în Constituţie sau în alte izvoare ale dreptului constituţional;
temeiul survenirii rezidă în încălcarea normelor Constituţiei, denumită generic – delict constituţional.

Dincolo de aceste particularităţi, trebuie subliniat că în cadrul unui stat de drept, democratic, o asemenea formă de răspundere reprezintă o garanţie reală împotriva abuzului de putere.

Aşadar, răspunderea juridică constituţională survine pentru violarea normelor juridice constituţionale, altfel spus pentru comiterea delictelor constituţionale – fapte (acţiuni sau inacţiuni) ilegale comise de către subiecţii raporturilor juridice constituţionale, care atentează asupra valorilor sociale protejate de către Constituţie [7, p. 24].

Referitor la subiecţii acestei forme de răspundere precizăm că în literatura de specilitate pot fi atestate mai multe idei în acest sens. Bunăoară, într-o opinie se consideră că subiectul răspunderii constituţionale (subiectul pasiv) este participantul la raporturile juridice constituţionale, căruia potrivit normelor constituţionale îi revine obligaţia de a răspunde pentru comportamentul său în sfera juridico-constituţională, asigurată de posibilitatea aplicării sancţiunilor constituţionale [10, p. 107].

Într-o altă viziune, subiecţii răspunderii constituţionale sunt subiecţii raporturilor juridice constituţionale susceptibili şi obligaţi să răspundă pentru comportamentul lor, iar în cazul comiterii unui delict constituţional să suporte unele consecinţe negative, inclusiv un prejudiciu sau alte restrîngeri legale, asigurate de posibilitatea aplicării faţă de ei a măsurilor de influenţă statală, inclusiv constrîngerea [15, p. 398].

Din considerentele enunţate, cercetătorii susţin că concomitent cu şeful statului, parlamentul, guvernul, cu deputaţii şi miniştrii, membrii comisiilor electorale, autorităţile administraţiei publice locale şi partidele politice, subiecţi ai răspunderii constituţionale pot fi şi judecătorii [4, p. 6].

Ideea evident este confirmată de faptul că la baza statutului juridic al judecătorilor stau normele constituţionale (în concret, art. 114-123 din Constituţia Republicii Moldova [2] şi art. 124-130 din Constituţia României [3]), ceea ce denotă că judecătorii reprezintă un subiect de importanţă constituţională [16, p. 186], moment caracteristic practic majorităţii statelor lumii.

Deci, anume în Constituţia statului sunt stabilite cele mai importante cerinţe faţă de judecători şi ordinea de numire a acestora, este garantată independenţa lor, inviolabilitatea şi inamovibilitatea lor, ceea ce asigură în mare parte independenţa însăşi a puterii judecătoreşti în cadrul sistemului de stat şi serveşte drept un temei destul de important pentru recunoaşterea judecătorilor ca fiind subiecţi ai raporturilor de drept constituţional.

Vorbind nemijlocit despre răspunderea constituţională a judecătorilor, este semnificativ de accentuat pentru început cîteva momente: în primul rînd, răspunderea constituie un element component al statutului juridic al judecătorului; în al doilea rînd, legislaţia în vigoare pune accentul în cea mai mare parte pe răspunderea disciplinară a judecătorilor; în al treilea rînd, răspunderea constituţională a judecătorilor de iure nu este consacrată, deşi de facto poate fi atestată şi dedusă din normele juridice în materie.

În marea majoritate a studiilor consacrate răspunderii judecătorilor, se menţionează că una din măsurile de răspundere constituţională este eliberarea din funcţie a acestuia [14, p. 260]. Desigur, o semnificaţie deosebită în acest caz o au temeiurile în baza cărora ar putea fi aplicată o astfel de măsură.

Înainte de a referi la acestea, ţinem să reiterăm succint restricţiile de serviciu impuse judecătorului din Republica Moldova, reglementate în art. 8 din Legea cu privire la statutul judecătorului [6]. Astfel, potrivit acestuia, judecătorul nu poate:

să ocupe orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice;
să fie deputat în Parlament sau consilier în autoritatea administraţiei publice locale;
să facă parte din partide sau să desfăşoare activităţi cu caracter politic, inclusiv pe perioada detaşării din funcţie;
să desfăşoare activitate de întreprinzător;
să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase;
să efectueze orice activitate legată de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lui şi interesul public de înfăptuire a justiţiei, cu excepţia cazurilor cînd conflictul de interese a fost adus, în scris, la cunoştinţa preşedintelui instanţei sau, după caz, a fost comunicat Consiliului Superior al Magistraturii.

În acelaşi timp, judecătorul poate colabora la publicaţii de specialitate cu caracter literar, ştiinţific sau social, ori la emisiuni audiovizuale, fiindu-i interzis ca în studiile, articolele şi intervenţiile sale să se pronunţe cu privire la problemele curente de politică internă.

Judecătorul nu este în drept să prezinte reprezentanţilor mass-mediei informaţii despre cauzele aflate în procedură de examinare în instanţa judecătorească decît prin intermediul persoanei responsabile pentru relaţiile cu mass-media.

Judecătorul care a fost ales în funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, a fost ales deputat în Parlament, consilier în autoritatea administraţiei publice locale sau a fost numit membru al Guvernului, în termen de 30 de zile de la data validării/acceptării mandatului, depune cerere de demisie în condiţiile art. 26. În cazul în care judecătorul nu depune cerere de demisie, după expirarea termenului de 30 de zile acesta este eliberat de drept din funcţia de judecător.

Din prevederile legale expuse se desprinde destul de clar faptul că judecătorului îi este impus cu stricteţe un regim de incompatibilitate, nerespectarea căruia putînd atrage eventual răspunderea acestuia.

O importanţă distinctă în context prezintă şi obligaţiile judecătorului reglementate în art. 15 din aceeaşi Lege, conform căreia judecătorii trebuie:

să fie imparţiali;
să asigure apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor, onoarei şi demnităţii acestora;
să respecte întocmai cerinţele legii la înfăptuirea justiţiei şi să asigure interpretarea şi aplicarea uniformă a legislaţiei;
să se abţină de la fapte care dăunează intereselor serviciului şi prestigiului justiţiei, care compromit cinstea şi demnitatea de judecător, provoacă îndoieli faţă de obiectivitatea lor;
să respecte prevederile Codului de etică al judecătorului;
să nu divulge secretul deliberării, informaţiile obţinute în şedinţă închisă, precum şi datele urmăririi penale;
să depună declaraţia cu privire la venituri şi proprietate;
să depună declaraţia de interese personale;
să-şi verifice starea de sănătate în condiţiile prevăzute la art. 61.

De asemenea, judecătorii sînt obligaţi să informeze imediat preşedintele instanţei judecătoreşti şi Consiliul Superior al Magistraturii despre orice tentativă de a fi influenţaţi în procesul de examinare a cauzelor.

O altă obligaţie importantă a judecătorilor este cea de depunere a jurămîntului. În acest sens, art. 12 stabileşte: (1) Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorul ste obligat să depună următorul jurămînt: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile omului, să-mi îndeplinesc cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin”.

În fine, neîndeplinirea de către judecător a obligaţiilor sale atrage răspunderea prevăzută de lege. În acest sens, art. 21 stabileşte că judecătorii poartă răspundere disciplinară pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la art.15, pentru comportamentul care dăunează intereselor serviciului şi prestigiului justiţiei, precum şi pentru alte abateri disciplinare specificate la art. 22. Potrivit acestui articol sunt calificate ca abateri disciplinare următoarele fapte:

încălcarea obligaţiei de imparţialitate;
aplicarea neuniformă a legislaţiei, intenţionat sau din neglijenţă gravă, dacă acest fapt a fost constatat de instanţa ierarhic superioară şi a condus la casarea hotărîrii defectuoase;
imixtiunea în activitatea altui judecător sau intervenţiile de orice natură pe lîngă autorităţi, instituţii sau funcţionari pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei altfel decît în limitele prevederilor legale în vigoare;
nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter;
activităţile publice cu caracter politic;
nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a dosarelor;
f1) încălcarea, din motive imputabile, a termenelor de examinare a cauzelor aflate în procedură sau încălcarea normelor imperative ale legislaţiei;
încălcarea prevederilor legale referitoare la obligativitatea depunerii declaraţiei cu privire la venituri şi proprietate şi declaraţiei de interese personale;
refuzul nejustificat de a îndeplini o atribuţie de serviciu;
h1) încălcarea termenelor de redactare a hotărîrilor judecătoreşti şi de transmitere a copiilor de pe acestea participanţilor la proces;
absenţele nemotivate de la serviciu, întîrzierea ori plecarea de la program;
atitudinea nedemnă, în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori sau alţi participanţi la proces;
încălcarea normelor Codului de etică al judecătorului;
nerespectarea de către preşedintele instanţei a obligaţiei de a raporta Consiliului Superior al Magistraturii abaterile disciplinare ale judecătorilor;
m) exploatarea poziţiei de judecător în scopul obţinerii de foloase necuvenite;
încălcarea prevederilor referitoare la incompatibilităţile şi interdicţiile care îi privesc pe judecători;
expunerea în public a acordului sau a dezacordului cu hotărîrea colegilor în scopul imixtiunii în activitatea acestora.

În cazul comiterii unor asemenea abateri, judecătorului îi pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare (potrivit art. 23):

avertisment;
mustrare;
mustrare aspră;
eliberare din funcţie;
eliberare din funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte.

Eliberarea din funcţie se aplică în cazul comiterii de către judecător a unei abateri disciplinare care dăunează intereselor serviciului şi prestigiului justiţiei, în cazul comiterii repetate a abaterilor disciplinare specificate la art. 22, precum şi în cazul în care, la evaluarea performanţelor, s-a stabilit necorespunderea lui evidentă funcţiei deţinute.

Deşi abaterile reiterate mai sus sunt calificate de legiuitor ca fiind de natură disciplinară, în doctrină totuşi s-a expus opinia că o asemenea formă de răspundere (disciplinară) ar trebui exclusă şi substituită cu răspunderea constituţională [11, p. 311-312], deoarece judecătorul este titularul puterii judecătoreşti şi orice abatere a sa ar afecta imaginea acestei puteri în cadrul societăţii.

Evitînd o asemenea extremă, alţi cercetători sunt de părerea că măsurile de contrîngere aplicate faţă de judecători trebuie grupate în două categorii. La prima categorie urmează a fi atribuite măsurile de răspundere disciplinară aplicate pentru a sancţiona formele de încălcare clasică a disciplinei de muncă (absenţele, încălcarea termenilor etc.), în timp ce a doua categorie ar îngloba măsurile de răspundere constituţională „la baza cărora ar sta încălcarea unor reguli şi norme speciale, de natură etico-morale sau nerespectarea cerinţelor speciale impuse judecătorilor ca titulari ai puterii publice” [13, p. 120-121]. În mod corespunzător, şi sancţiunile disciplinare se consideră că ar trebui reduse la doar două: avertismentul şi eliberarea din funcţie [14, p. 261].

Susţinînd justeţea acestor raţionamente, ţinem să invocăm în context, unele idei expuse în literatura de specialitate prin care s-a argumentat răspunderea constituţională a judecătorilor – membri ai Curţii Constituţionale a Republicii Moldova.

Astfel, deşi legislaţia nu prevede expres o asemenea formă de răspundere, cercetătorii consideră că sunt destule temeiuri pentru a o recunoaşte ca fiind ca atare [4, p. 6].

Potrivit art. 83 din Codul jurisdicţiei constituţionale [1], judecătorii Curţii poartă răspundere disciplinară pentru încălcarea culpabilă a prevederilor Legii cu privire la Curtea Constituţională şi ale Codului jurisdicţiei constituţionale. De aici se poate deduce o concluzie preliminară – judecătorii poartă răspundere juridică pentru încălcarea legislaţiei constituţionale.

În continuare, la alin. (6) se stabileşte că Curtea Constituţională poate aplica judecătorilor, în funcţie de gravitatea abaterii, următoarele sancţiuni disciplinare:

avertisment;
mustrare;
ridicarea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale.

În opinia cercetătorilor, este incorect faptul că pentru o abatere disciplinară (cît de gravă nu ar fi ea) să survină ridicarea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale, considerată a fi una dintre cele mai importante autorităţi într-un stat de drept. Aceasta deoarece, prin esenţă, abaterea disciplinară constituie o abatere de la actele juridice de organizare interioară a unei instituţii, o încălcare a unor raporturi de subordonare. Din acest punct de vedere, corect ar fi doar aplicarea avertismentului sau a mustrării [4, p. 6].

Mai mult, potrivit art. 84 alin. (1) al Codului, urmărirea disciplinară a judecătorului Curţii poate fi pornită numai în temeiul unei sesizări, făcute în scris de autorităţile competente să numească judecători în Curtea Constituţională (adică de către Parlament, Preşedintele Republicii şi Consiliul Superior al Magistraturii). Implicarea acestor autorităţi se consideră că accentuează o dată în plus statutul deosebit al judecătorilor Curţii Constituţionale, precum şi procedura specială de atragere la răspundere constituţională a acestora [4, p. 6] în faţa unor instanţe constituţionale.
În acelaşi timp, art. 19 din Legea cu privire la Curtea Constituţională [5] prevede că mandatul judecătorului Curţii Constituţionale încetează prin ridicarea imunităţii judecătorului în caz de:

imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător din motive de sănătate timp îndelungat şi neîntrerupt (mai mult de 4 luni);
încălcare a jurămîntului şi a obligaţiilor funcţiei;
condamnare de către instanţa judecătorească pentru săvîrşirea unei infracţiuni;
incompatibilitate.

Asupra ridicării imunităţii judecătorului şi încetării exercitării funcţiei decide Curtea Constituţională. După cum se poate observa, este ridicolă situaţia în care, de exemplu, pentru încălcarea jurămîntului şi a atribuţiilor funcţionale (care, prin esenţă, sînt de natură constituţională), să survină răspunderea disciplinară sub forma ridicării imunităţii. În opinia cercetătorilor este evidentă în acest caz calificarea juridică incorectă a faptelor şi a situaţiei în general [4, p. 6].

Un ultim argument în favoarea recunoaşterii cazului studiat ca fiind o răspundere constituţională poate fi regăsit în art. 5 lit. e) şi f) din Codul jurisdicţiei constituţionale, în care se stabileşte în mod separat competenţa Curţii în problema răspunderii disciplinare a judecătorilor acesteia şi competenţa de a ridica mandatul judecătorului în cazurile prevăzute de art. 19 alin. (1) din Legea cu privire la Curtea Constituţională. Momentul dat, potrivit doctrinarilor, relevă destul de clar distincţia dintre răspunderea disciplinară şi răspunderea materializată în ridicarea mandatului, considerată justificat a fi de natură juridico-constituţională [5, p. 6].

Din cele analizate pot fi conturate cîteva idei generalizatoare importante:

Mai multe abateri disciplinare reglementate de Legea cu privire la statutul judecătorilor pot fi cuprinse în expresia „încălcare a jurămîntului şi a obligaţiilor funcţiei” (expresie consacrată în Legea cu privire la Curtea Constituţională), moment ce sugerează cu mult mai clar şi compact esenţa încălcării admise de către aceşti subiecţi şi care inevitabil urmează a fi sancţionată prin eliberarea din funcţie.
În acest caz, abaterile admise/comise de judecători pot fi calificate ca delicte constituţionale, iar sancţiunea aplicată – ca sancţiune constituţională.
Important este ca însăşi Legea să prevadă expres survenirea răspunderii pentru încălcarea jurămîntului, ceea ce ar consolida considerabil răspunderea constituţională a judecătorilor.
Un rol important în acest sens îi revine dispoziţiilor care consacră răspunderea ce survine în cazul nerespectării regimului incompatibiltăţilor, precum şi celor care reglementează condiţiile speciale ce trebuie respectate în caz de atragere la răspundere penală a judecătorilor (ridicarea imunităţii).
Evident, restul abaterilor, pentru care sunt prevăzute asemenea sancţiuni precum avertismentul şi mustrarea urmează a fi văzute ca veritabile abateri disciplinare, aplicarea cărora urmărind în exclusivitate disciplinarea judecătorilor.

Bibliografie

1. Codul jurisdicţiei constituţionale, Nr. 502 din 16.06.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 53-54 din 28.09.1995.

2. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994 (cu modificările ulterioare pînă în anul 2006).

3. Constituţia României, adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991, intrată în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Republicată în Monitorul oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.

4. Costachi Gh., Muruianu I. Răspunderea constituţională a deputaţilor, miniştrilor şi a altor subiecţi de drept constituţional. În: Legea şi Viaţa, 2013, nr. 12, p. 4-7.

5. Legea cu privire la Curtea Constituţională, nr. 317 din 13.12.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.02.1995, nr. 8.

6. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului nr. 544 din 20.07.1995. În: Monitorul Oficial Nr. 117-119 din 15.08.2002.

7. Muruianu I. Subiecţii răspunderii constituţionale: consideraţii generale. În: Legea şi Viaţa, 2013, nr. 5.

8. Баглай М. В. Конституционное право Российской Федерации. Учебник для вузов. 6-е издание. Москва: НОРМА, 2007.

9. Баглай М. В., Габричидзе Б. Н. Конституционное право Российской Федерации. Учебник для юридических вузов и факультетов. Москва: ИНФРА•М–Кодекс, 1996.

10. Виноградов В.А. Конституционная ответственность: вопросы теории и правовое регулирование. Москва, 2000.

11. Виноградов В.А. Ответственность в механизме охраны конституционного строя. М., Институт права и публичной политики, 2005.

12. Колосова Н.М. Конституционная ответственность в Российской Федерации: ответственность органов государственной власти и иных субъектов права за нарушение конституционного законодательства Российской Федерации. Москва: Городец, 2000.

13. Кондрашев А.А. Конституционно-правовая ответственность в Российской Федерации: теория и практика. М.: Юристъ, 2006.

14. Коновалов П.В. К вопросу о конституционно-правовой ответственности органов судебной власти в Российской Федерации. B: Бизнес в законе, 2008, nr. 1.

15. Лучин В. О. Конституция Российской Федерации. Проблемы реализации. Москва: Издательство ЮНИТА-ДАНА, 2002.

16. Манкевич И. Конституционная ответственность судей в Российской Федерации: ее субъекты, основания и санкции. B: «Молодой учёный», № 13 (72), Август, 2014 г.

17. Овсепян Ж. И. Критерии конституционной ответственности в Российской Федерации. Часть 1. În: Северо-Кавказский юридический вестник, 2001, nr. 4.